Mâhnirea singurătății - Hafez

O, şah al frumuseţii peste fire,
e vai de-acel ce-i singur în mâhnire!
Grea, inima pe buze mi-a ajuns —
te-arată de pe unde te-ai ascuns!
Aceste flori nu vor păstra-n livadă
apururi frăgezimea de zăpadă.
Cât stai în tron, puternic să ajuţi
supuşii tăi sărmani şi abătuţi.
Dorinţa şi mâhnirea depărtării
mi-au ars în vad pâraiele răbdării.
O, Doamne, taina asta s-o spun cui,
că nu-ţi dezvălui faţa nimănui
şi eşti oricând de faţă şi oriunde?…
Paharnic al grădinii ce te-ascunde,
aceste ierburi verzi şi roşii flori,
când nu-ţi văd chipul, ele n-au culori.
Fă merişorul* pe alei să vină,
podoabe să-nflorească în grădină!
Durerea din pricina ta mi-i leac
în bietul meu culcuş pe care zac,
şi-aducerile-aminte mi-s surate
şoptind în colţu-mi de singurătate.
În largul cerc al zodiilor sunt
al resemnării mele negru punct.
Mă sfâşie la sânge orice astru -
dă-mi vin în cupa mea de smalţ albastru!


Traducere: George Dan


vezi mai multe poezii de: Hafez








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.