Zâna - Gunnar Ekelof

E în sclipirea şi trandafirul zorilor, trupul îi e gingaş
ca tăcerea, gura dulce ca liniştea.
E în lac şi în mare – sunetul scânteind al pietrelor
şlefuite ce-i încing gâtul şi mijlocul...
Umple nopţile cu răsuflarea ei, cu mantia ei de
amurg, cu vocea ei ca foşnetul frunzei stejarului
– vântul însoţeşte lira dorului ei, vântul
trăieşte în frunzele amintirii ei.
Vine de departe şi de aproape, n-are pe lume adăpost,
suflă fulgii de întuneric de pe fruntea ei luminoasă,
vuieşte ca o mare de sânge în spiralele
urechilor ei.
E viaţa şi deşteptarea, toate cânturile de primăvară
încep în pântecul ei, mădularele-i, seva îşi
cântă cântecul vechi, curgând către frunze ori
piept, către apă ori soare.
E viaţă şi sânge, şi florile cu gura roşie sorb picuri
de rouă din degetele ei străvezii ca un pocal
cu care mângâie firele ierbii; ea se mişcă o
dată cu lucrurile, se dăruie tuturor, e în toate
îmbrăţişările – noaptea când se-mpreună
visele, ziua când zboară păsările...
Întruchipează sclipitoare putinţe şi plăceri de
neconceput fără ea, doar ea e iubirea, doar ea
e iubirea, doar ea e goală, şi-n pântecul ei
şi sfârşitul e numai trecerea vieţii în viaţa
firii.
Urma călcâielor înaripate se mai poate zări pe
cărarea din zori, şi-acolo pe pământul moale, pe
poalele pârâului cu murmur de argint.

Traducere de Veronica Porumbacu


vezi mai multe poezii de: Gunnar Ekelof








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.