Ultima stație - Giorgios Seferis

Sunt puține nopți cu lună care îmi plac.

Alfabetul astrelor pe care le silabisești
după truda zilei încheiate
aflându-i noi sensuri și alte speranțe,
mai clar îl poți citi.

Acum, când stau nemișcat și număr
cele câteva luni rămase în memorie,
insule, culoarea tristei Fecioare, târziu în noapte
lumina lunii aruncă peste civilizațiile din nord
peste străzi tulburi, râuri și oameni
o grea somnolență.

Însă, noaptea trecută, pe acea ultimă treaptă a noastră
unde așteptam să sosească ora întoarcerii,
ca o datorie veche sculpta moneda lăsată ani de zile în lada unui avar,
și iată, a sosit, în sfârșit, momentul plății și se aud
monedele căzând pe masă;

în acel sat tirenian, în spatele mării din Salerno,
în spatele porturilor de întoarcere, la marginea
unei ploi de toamnă, luna a învins norii,
iar casele de pe versantul opus au devenit de smalț.

Dragi tăceri ale lunii.

Este și acesta un mod de a pune ordine în gânduri,
un mod de a începe să vorbești despre lucruri pe care
cu greu le mărturisești
în momente în care nu te poți baza pe prietenul
care s-a strecurat pe ascuns ca să-ți aducă
vești de acasă și de la tovarăși,
și te grăbești să-ți deschizi inima
ca nu cumva străinătatea să îl cuprindă și să-l schimbe.

Noi venim din Arabia, din Egipt, din Palestina,
Siria.
Ținutul Commagene,
care s-a stins ca un felinar mic,
revine adesea în mintea noastră,
și alte civilizații mari care au existat mii de ani,
apoi au devenit pășune pentru bivoli,
câmpuri pentru trestie de zahăr și porumb.

Noi venim din nisipurile deșertului, din mările lui Proteus,
suflete chinuite de păcate publice,
fiecare valorând cât o pasăre în colivie.

Ploioasa toamnă în această baltă
infectează rana fiecăruia dintre noi,
sau ceea ce s-ar putea numi, altfel, vina sorții,
sau pur și simplu obiceiuri proaste, înșelăciune,
sau chiar egoismul de a valorifica sângele altora.

Omul e măcinat ușor în războaie,
omul este moale, un mănunchi de iarbă,
buze și degete care tânjesc după un piept alb,
ochi pe jumătate închiși în strălucirea zilei
și picioare care ar alerga, deși atât de obosite,
la cel mai mic semn de câștig.

Omul e moale și însetat ca iarba,
lacom ca iarba, nervii lui sunt rădăcini ce se întind.

Când vine vara,
preferă să fluiere coasa pe alt câmp;

Când vine vara,
alții strigă să exorcizeze demonul,
alții se încurcă în bunurile lor,
alții vorbesc frumos.

Dar ce te faci cu mirajul bunurilor retoricii,
când cei vii sunt departe, ce te faci cu ele?

Cumva, omul este altceva?
Nu este el cel ce transmite viața?
E timpul să semeni, e timpul să culegi.

Iarăși la fel și la fel îmi vei spune, prietene.
Dar gândul refugiatului, gândul prizonierului,
gândul...
omului considerat o marfă,
încearcă să-l schimbi. Nu poți.

Poate că ar vrea să rămână regele canibalilor
irosind puteri pe care nimeni nu le poate cumpăra,
să străbată câmpiile înflorite
ascultând tamburinele sub un copac de bambus,
în timp ce curtenii dansează în viziere monstruoase.

Dar locul în care îl leagă și îl ard ca pe un
pin, și îl vezi ori în vagonul întunecat, fără apă, cu ferestrele sparte,
nopți și nopți,
sau în corabia incendiată care se va scufunda,
așa cum arată statisticile,
aceste lucruri sunt înrădăcinate în minte și nu se schimbă,
aceste lucruri au generat magini identice cu cele ale acelor copaci
care-și aruncă ramurile în pădurile virgine
și acestea se înfig în pământ și cresc din nou;
își întind crengile și cresc din nou, cucerind
leghe și leghe;
o pădure virgină de prieteni uciși în mintea noastră.

Îți vorbesc în povești și parabole
pentru a-ți îndulci auzul, despre groază
nu se vorbește, pentru că e vie,
pentru că tăcând, merge mai departe;

Se scurge ziua, se scurge în somn,
sfâșietoare amintiri dureroase.

Să vorbesc de eroi, să vorbesc de eroi: Mihalis
care a părăsit spitalul cu răni deschise
poate că vorbea despre eroi când, în acea noapte
își târa piciorul prin orașul obscur și
a strigat, amplificându-ne durerea; "În întuneric mergem,
în întuneric mergem mai departe..."

Eroii merg în întuneric.

Sunt puține nopți cu lună care îmi plac.


Giorgos Seferis
Cava dei Tirreni, 5 Octombrie 1944

traducere Adina Velcea

Adăugat de: Adina Speranta

vezi mai multe poezii de: Giorgios Seferis