Ploaia în păduricea de pini - Gabriele d'Annunzio

trad. Marin Mincu


Taci. În pragul
pădurii n-aud
cuvintele tale; ci aud
cuvinte mai noi
vorbite de picuri şi foi
depărtate.
Ascultă. Plouă
din nori răzleţiţi.
Plouă peste tamarinzii
săraţi şi arşi
plouă peste pinii
solzoşi şi zbârliţi,
plouă peste mirţii
divini,
peste ginestra-nvoaltă
plină de flori,
peste ienuperii deşi
cu fructe-aromate,
plouă peste feţele noastre
silvane,
plouă peste mâinile noastre
goale,
peste veşmintele noastre
uşoare,
peste fragede gânduri
ce sufletul naşte
purificat,
peste basmul minunat
care ieri
te-amăgea, ce azi m-amăgeşte,
o, Ermiona.

Auzi: Ploaia cade
peste solitara
verdeaţă
c-un ţârâit ce durează
şi-n aer vibrează
după-aceste frunzare
mai dese, mai rare.
Ascultă. Răspunde
la plâns cântecul
greierilor
ce plânsu-austral
nu-l înspăimântă,
nici cerul cinerar.
Şi pinul
dă glas, şi mirtul
alt glas, ienupărul
altul, şi încă, sunt clape
diverse
sub degetele nenumărate.
Iar noi ne-adâncim
în duhul
silvestru,
trăind viaţa arborilor;
chipul tău îmbătat
înmuiat e de ploaie
ca frunza,
şi pletele tale
au o aromă
de albă ginestră,
o, făptură terestră,
cu numele
Ermiona.

Ascultă, ascultă. Acordul
de greieri în aer
încet, mai încet
mai surd
se răreşte sub plânsul
ce creşte;
un cântec se-amestecă
mai răguşit
şi din afunduri urcă,
din umeda umbră adâncă.
Mai surd şi mai slab
se opreşte, se stinge.
O singură notă
mai tremură, cade,
reînvie, vibrează, se stinge.
Nu glasul mării se-aude.
Se-aude-n frunzişuri
căzând
ploaia de-argint
ce purifică,
picurul apei sunând
după frunzare
mai dese, mai rare.
Ascultă.
Fiica văzduhului
tace; iar fiica
mâlului, oareunde,
o broască,
în umbra adâncă răspunde,
cine ştie unde, cine ştie unde!
Şi plouă peste genele tale,
o, Ermiona.

Plouă peste genele tale negre
de parcă tu plângi,
dar de plăcere; nu albă,
ci-aproape-nverzită
şi pari că din scoarţă răsari.
Viaţa ni-i proaspătă-n trup
aromindă,
inima-n piept e ca piersica-n
pârg,
ochii între pleoape
izvoare-ntre ierburi,
dinţii-n alveole
sunt ca sâmburii cruzi.
Şi mergem din hăţiş în hăţiş,
când împreună, când singuri, pieptiş
(iar rugii puternici şi verzi
ne-nlănţuie gleznele
ne-mpiedică-n mers)
cine ştie unde, cine ştie unde!
Şi plouă peste feţele noastre
goale,
peste veşmintele noastre
uşoare,
peste fragede gânduri
ce sufletul naşte
purificat,
peste basmul minunat
care ieri
m-amăgea, ce azi te-amăgeşte,
o, Ermiona.


Adăugat de: Gerra Orivera


vezi mai multe poezii de: Gabriele d'Annunzio








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.