Resignaţiune - Friedrich von Schiller

Si eu nascui în sânul Arcadiei si mie
Natura mi-a jurat
La leaganu-mi de aur sa-mi deie bucurie;
Si eu nascui în sânul Arcadiei, dar mie
O scurta primavara dureri numai mi-a dat.

O data numai Maiul vietei înfloreste ­
La mine-a desflorit;
Si zeul lin al pacei ­ o, lume, ma jeleste! ­
Faclia mi-o apleaca, lumina-i asfinteste
Si iasma-i a fugit.

Acuma stau pe podu-ti, vecie-nfricosata ­
Pe podul tau pustiu:
Primeste-mputerirea-mi fortunei adresata,
Ti-o napoiez neatinsa si nedisigilata ­
De fericire-n lume nemica eu nu stiu.

Si Tronului în preajma ridic a mea-acuzare,
O, jude voalat!
Pe steaua-aceea merse senina zicatoare
Ca cumpana dreptatii o porti rasplatitoare,
De secoli intronat.

Aci ­ se zice ­ asteapta pe cei rai spaimântare,
Cei buni sunt fericiti.
A inimei adâncuri vei da la-nfatisare,
Enigmei Providentei vei da o dezlegare,
Vei tine socoteala de cei nenorociti.

Aci espatriatul o patrie gaseste,
A suferintei cale spinoasa s-a finit.
Divina fiica, care-Adevarul se numeste,
Care putini o-adoara, multimea-o-ocoleste,
A vietei mele repezi frâu iute a oprit.

­ Îti rasplatesc, îmi zise, în viata viitoare
O, da-mi junetea ta!
Nu-ti dau nimic acuma far d-asta îndreptare.
Luai avizu-acesta pe viata viitoare
Si îi jertfii placerea din tineretea mea.

­ Da-mi mie-acea femeie scumpa inimei tale ­
Da-mi mie Laura ta!
De gropi dincolo-amaru-ti luce cu-ncamatare,
Si sângerând, rumpând-o din inima-arzatoare,
Plângeam în hohot, însa am dat-o si pe ea.

­ Aceasta-obligatiune la morti e îndreptata
­ Râzând lumea zicea ­
Caci, nu vezi, mincinoasa de terani cumparata
Umbre ti-a dat în loc de ferice-adevarata,
La terminu-astui cambiu tu n-ei mai esista.

Istet glumea o oaste de serpi derâzatoare:
­ Naintea unui caos de ani zeificat
Tu tremuri. Ce sunt oare zeitatile tale?
Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare
Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.

Ce e viitorimea de gropi învaluita?
Vecia ce-i cu care desert ni te falesti?
Mareata pentru ca e cu coji acoperita,
A spaimelor-ne proprii umbra-nuriesita,
Pe-oglinda cea pustie a constiintei omenesti.

Icoana mincinoasa de fiinti vietuitoare
­ Mumia timpului ­
De balsamul sperantei tinute în racoarea
A groapei locuinta; nu acestea oare
Îi zici tu nemurire-n febrea delirului?

Si pe speranti, pe cari le dezminte putrezirea,
Bunuri sigure-ai dat.
De sase mii ani moartea nu-si tine ea tacerea?
Vazut-a de atuncea vrun mort reînvierea
Sa-ti spuna ca dincolo vei fi recompensat?

Vazui ca zboara timpul spre tarmurile tale;
Natura înflorind.
Ca ramânea în urma-i cadavru demn de jale,
Ca nici un mort nu iese din umbra groapei sale
Si totusi credeam tare divinul juramânt.

Orice placere-n lume ti-am junghiat-o tie ­
Acum m-arunc la tronu-ti acel judecator,
Caci surd despretuit-am a lumei flecarie,
Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,
Acum cer recompensa-mi, divin rasplatitor!

­ Eu îmi iubesc copiii cu egala iubire!
Din sfere nevazute zise-un geniu divin.
Sunt doua flori ­ el zise ­ asculta, Omenire,
Sunt doua flori espuse l-a omului gasire:
Speranta-i una, pe alta Placerea o numim.

Si cine-ati frânt în lume numai una din ele,
Cealalta n-o aveti.
Cine nu poate crede, sa guste. E-o parere
Eterna ca si lumea. Renunte cel ce spera.
A lumei istorie a lumei e judet.

Tu ai sperat ­ rasplata ti-a fost dar acordata ­
Speranta-i bunul care norocu-ti destina.
Putusi sa-ntrebi pe-ai vostri filozofi vrcodata:
Ce se refuza unei minte-ntraripata
Nici însusi vecinicia nu mai poate reda.


vezi mai multe poezii de: Friedrich von Schiller








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.