Idealurile - Friedrich von Schiller

Sa pleci vrei de la mine oare
Cu-a' tale plasmuiri de ieri,
Sa zbori pe veci, nenduratoare.
Cu bucurii si cu dureri?
Nimic nu-i chio sa te retie,
O, vreme-a vietii aurii?
Zadarnic! Valul te îmbie
Spre marile de vesnicii.

Pe-a' tineretii cai vrajite
S-au stins acum voiosii sori;
O, idealuri risipite,
Ce-n suflet îmi stîrneati fiori!
Credinta mea de altadata
În tot ce-n vis am zamislit.
Cazu asprimii vietii prada,
Cu tot ce am dumnezeit.

Precum în strînsa-mbratisare
Pygmalion, de dor cuprins,
În marmura fara suflare
Simtiri aprinse a încins.
La fel eu gingasa natura
Am îndragit-o de demult,
I-am dat rasuflet si caldura,
Din pieptu-mi de poet le-am smult.

Si-mpartaind graiul l-a deprins,
Sarutul dragostei redîndu-mi,
Ea tîlcul inimii l-a prins;
Se-nsufletisera - pom si floare.
Si-n sipot argintiu un cînt,
Chiar pietrelor dadu ardoare
Al vietii-mi tineresc avînt.

Simteam în piept îndemn navalnic
Un univers sa înfirip,
Sa iasa-n largul vietii, falnic,
Cu fapta, vorba, cîntec, chip.
Aceasta lume, cît de mare,
Parea un mugur nemplinit,
Dar prea putin a dat în floare
Acest putin, mic si zgîrcit!

Ce sprinten se-avînta flacaul
Manat de-un vis ratacitor,
Cînd nestiind ce-i grija, raul,
Pe-al vietii drum pornea în zbor!
Spre calea stelelor sa-l poarte
Nu sovaia-ndraznetul gînd;
Nimic prea sus, nici prea departe
S-opreasca-al zborului avînt.

Usor e-urcusul tineretii,
Nimic nu-i prea anevoios!
O poarta-n dant, caleasca vietii,
Si-o însotesc în pas voios:
Rasplata dulce a iubirii,
În nimb de stele-al faimei mit,
Cununa scumpa-a fericirii
Si adevarul însorit.

Dar vai! însotitorii, ca si
Tot ce în viata-i efemer,
'si-ntorc cu necredinta pasii,
Si unii dupa altii pier.
Norocu-i învatat sa zboare,
Zadarnic e-al stiintei dor,
Al adevarurilor soare
E-ascuns de-al îndoielii nor.

Vazu-i al faimei nimb de stele
Pe-o frunte-ngusta, pîngarit.
Vai! mugurii iubirii mele,
Prea scurt rastimp ati vietuit!
Spre tot mai parasite locuri
Duceau tacutele poteci,
Abia mai licareau pe-alocuri
Nadejdi pe drumurile reci.

Din ceata ceea galagioasa
Ramîne oare cineva,
Sa ma-nsoteasca-n trista casa,
Nadejde si puteri sa-mi dea?
Prietenie - mîini blajine,
Ce-atîtea rani mi-ai vindecat,
Ce-ai dus al vietii greu cu mine -
De timpuriu eu te-am aflat.

Prieteniei stai alaturi,
Tu, munca prea slavit tarîm,
Furtunile din piept le-nlaturi,
Cladesti încet - dar nu darîmi,
Ea-n schela vesniciei poarta
Nisipul trudei, fir cu fir, -
Cu clipe, zile, ani, îti iarta
Din cartea vietii- al vremii bir.


vezi mai multe poezii de: Friedrich von Schiller








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.