XV5. Goștasb. Rostam fugi pe culmea unui munte - Firdousi

Arcurile-şi înşfăcară şi săgeţi din lemn-de-plop,
şi-atunci Soarele lucirea şi-o pierdu ; si foc ţâşni
din săgeţi cu lucii vârfuri ; ei îşi încheiară-n copci
platoşele peste piepturi. Pieptul lui Esfandiar
se umflă de sânge-n clocot, şi i se-ncruntară-adânc
şi sprâncenele şi chipul ; când se apleca pe arc,
nimeni nu putea să-i scape; luând atunci un arc în mâini,
se umbri şi mândrul Soare, puse şi săgeţi cu bold
de oţel ce trec prin zale ca prin cârpă. Aţinti
şaizeci de săgeţi şi toate îl răniră pe Rostam
şi pe Rakş, şi-n vremea asta Esfandiar se roti
cerc, jurimprejur de sine, şi din iuţile săgeţi
trase de Rostam nici una nu-i făcu lui niciun rău,
şi neputincios în luptă, Rostam la sfârşit răcni:
„Ast Esfandiar, văd bine, e un brav cu trup de bronz !"
Sub atâtea răni şi trupul lui Rakş din puteri slăbi,
şi nici calul, nici viteazul nu putură ţine piept;
cal şi călăreţ din luptă fură scoşi, pe când Rostam
se gândi, pierdut aproape, la un mijloc de-a scăpa.
De pe cal sărind ca vântul, mândrul cap îşi înturnă
către munţi; în vremea asta lucitorul telegar
la serai se-ntoarse şi-astfel de stăpân se despărţi.
Sânge gâlgâi de-a lungul trupului lui Tahamtan.
şi-acest falnic om asemeni lui Bisutun, munte nalt,


tremură de neputinţă. Îl zări Esfandiar,
râse si acesta-i zise : „O, tu, prinţule vestit,
cum lipsitu-ţi-a puterea elefantului turbat,
cum un munte de fier astfel de săgeţi a fost străpuns?
Unde-ţi fură vitejia, vlaga, buzduganul tău
şi înfăţişarea-ţi mândră-n bătălie? Pentru ce
te-ai adăpostit sub munte, când abia ai auzit
glasul leului sălbatic? De ce leul de război
se schimbă-n fricoasă vulpe şi din luptă o tuli?
Oare, tu să fii acela ce-l făcu pe bietul div
să bocească şi să geamă? Oare, tu ai mânuit
paloşul şi-n fulgerare fiarele le-ai pârjolit ?"
Zevare văzu o urmă-a calului strălucitor,
care, plin de răni, prin apa râului Hirmand trecu.
Lumea se cerni în ochii lui atât de-nspăimântaţi,
şi-alergă răcnind pe câmpul cel de sânge îmbătat ;
fratele, rănit de moarte, şi-l găsi, şi rele răni
îi văzu, neoblojite; şi îi zise : „Scoală-te,
urcă-te pe telegaru-mi ! Eu în plătoşă mă-mbrac
să mi te răzbun !" Răspunse Rostam : „Du-te la Destan,
spune-i lui că măreţia neamului lui Sam s-a stins;
roagă-l de nu ştie leacul ăstor mari nenorociri,
de nu ştie vre o taină să închege-aceste răni ;
căci, o, Zal, eu ştiu prea bine : teafăr dacă eu rămân
de-astă dată dinaintea-arcaşului Esfandiar,
va fi ca şi cum m-ar naşte astăzi maică-mea din nou.
Când vei fi ajuns acasă, vezi de-l vindecă pe Rakş;
eu te voi urma, dar mersu-mi va fi-ncet." Şi Zevare
fratele-şi lăsă în pace, urmărind din ochi pe Rakş.
Esfandiar rămase-n vale şi purcese a striga :
„O, faimos Rostam ! acolo sus mult timp ai să rămâi !
Cine reazim o să-ţi deie? Zvârle-ţi arcul, de pe trup
scoate-ţi platoşa din pielea leopardului pestriţ,
şi descinge-ţi cingătoarea, pocăieşte-te smerit,
lasă-ţi mâinile legate, şi-atunci teafăr vei scăpa,
şi la şah mi te voi duce, aşa plin de răni cum eşti,
şi te voi sili iertare să-mi ceri pentru ce-ai făcut.


Nota explicativă :
Rostam se adresează direct tatălui său Zal (Destan)
ca şi cum l-ar avea în faţă, procedeu prin care Firdofisi
amplifică momentul dramatic.


Dar de vrei să lupţi nainte, spune-ţi ultimele vreri,
şi numeşte-n ţara asta cârmuitor pe careva,
cere-i Domnului iertare pentru ce-ai păcătuit:
poate că-ţi primeşte ruga, dacă eşti adânc mâhnit,
şi speranţă am ca Domnul carele e tare drept
o să-ţi fie călăuză, căci vei părăsi-n curând
astă lume trecătoare . . . " Îi dădu răspuns Rostam :
„E târziu, nu se mai poate la ăst ceas a ne lupta ;
dacă de această seară mulţumit eşti, mergi acas';
cine-ar vrea să se mai lupte-n vremea-ntunecatei nopţi ?
Eu de-asemeni în seraiu-mi merg spre a mă odihni,
pentru-a răsufla o clipă şi-a mă obloji la răni.
Da, chema-voi lângă mine pe ai mei, pe Zevare,
Faramurz, Destan, ce-i fiul lui Sam, şi pe toţi acei
din părinţii mei ce-au nume preamărit — m-oi pregăti
să-ţi plinesc orice poruncă, căci dirept eşti la-nvoieli."
„O, bătrîn nerod — îi zise trup-de-bronz, Esfandiar —
clocoteşti de-nverşunare Eşti puternic şi viteaz,
şi cunoşti şi vicleşuguri şi mijloace de-a scăpa.
Tu te-ascunzi cu viclenie, să nu văd ce rău arăţi.
Mi te iert și-ți dărui viată pentru astă noapte doar;
nu mi te lăsa-n ispită pe întortocheate căi,
să-mi aduci la-ndeplinire tot ce mi-ai făgăduit,
şi de-acum pălăvrăgeala vană nu ţi-o mai ascult."
Zise Rostam: „Căuta-voi vreun balsam de pus pe răni."
Părăsindu-l, din privire-l urmări Esfandiar
spre-a vedea cum merge bravul. Râul străbătu Rostam
ca o plută, şi asupra trupului chemă din cer
binecuvîntări, şi zise Marelui Judecător :
„Dacă mor de-aceste rane, cine, oare, din cei mari
va vroi să mă răzbune, cine va vroi din ei
să îmi fie de o seamă: nenfricat, mintos şi drept ?"
Esfandiar iscodindu-l din privire, îl zări
hăt pe malul dimpotrivă, şi işi zise-n sinea lui:
„Nu-i Rostam un om, ci este elefantul spumegând
şi-nzestrat cu multă vlagă. Chiar cu toate-aceste răni
de pe trupu-i, el trecut-a râul, groaznicele răni
ale săgetării mele doar mi l-au zorit la mers."

Cronica Șahilor

traducerea George Dan

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Firdousi








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.