9.9.(10.9.9.1)Kei Khosro. Bijan ghici venirea lui Rostam - Firdousi

Manije apoi se-ntoarse la-nchisoare alergând
şi la sân strângându-şi calda pasăre ce i s-a dat,
o ducea înfăşurată într-o pânză de ştergar.
De la sân, fierbinte încă, i-o întinse lui Bijan.
Tânărul privi la ceea ce primi, şi se uimi;
o strigă din întuneric pe iubita lui cu chip
cum e Soarele, şi-i zise: „O, prietenă a mea,
unde ai găsit merinde-atât de iute să-mi aduci?
Ce de grijă şi-osteneală pentru mine-nduri, mereu
du-te-vino, zi şi noapte !" Îi răspunse Manije:

„Omul caravanei care-i un vestit neguţător,
care din Iran bătut-a drumul până în Turan
îndurând atâtea păsuri şi-oboseli pentru câştig;
omul falnic, plin de temeri şi cinstit, care-a adus
un morman de giuvaeruri, şi-are un bazar al lui
şi-o căsoaie dinaintea căreia-şi întemeie
prăvălie,-omu-acesta mi-a dat ăst ştergar spunând
rugăciuni să-nalţ la Domnul pentru sănătatea lui,
şi s-aduc de ale gurii celui care zace-nchis
subt pământ, şi-apoi la dânsul să mă-ntorn spre-a căuta
noi merinde, la cerinţă."
Iar Bijan desfăşură
turta care-nvăluise pasărea, şi-n piept simţi
când nădejde şi când teamă şi sfială, rând pe rând.
Şi-n mijlocul tulburării prinse a înfuleca
şi găsi, ascuns, inelul; lung pecetea-i cercetă
si ceti ce nume poartă, şi surâse-nveselit
şi uimit ! Fu o pecete de turcoază şi pe ea
numele Rostam, cu slove scrise cu un ac, subţiri,
cât un fir de păr subţire. Când Bijan văzu ăst fruct
din copacu-ncredinţării, presimţi că la soroc
vor sfârşi cele-ndurate; prinse-a râde-un râs măreţ;
hohotele-i răsunară din cea hrubă până-n slăvi !
Manije la râsul ăsta-al osânditului, un râs
izbucnind din groapa neagră, se şi buimăci pe loc,
chibzuind că doar zmintiţii pot să râdă într-ăst fel
din te miri ce le năzare. Uluită rămânând,
pân' la urmă-i zise ăstfel: „O, tu, tânăr norocos,
din ce te-ai pornit a râde? De ce, oare-ai, izbucnit,
într-un hohot de-ascuţite şi prea vesele strigări,
tu, ce nu poţi, zi de noapte, şi nici bezne de lumini
să deosebeşti? Ce taină îmi ascunzi? vrea să-mi spui?
Mi-o destăinuie şi mie! Soarta până la sfârşit
faţa şi-a întors spre tine?" Îi dădu răspuns Bijan:
„Trag nădejde că ursita îmi va pune în curând
capăt celor îndurate. Dacă taina ce ţi-o spun
nu o vei trăda, şi dacă mi te legi cu jurământ,
îţi voi povesti de-a rîndul şi de-ndată ce-ai jurat.
Bine chiar de-i coşi femeii buzele spre a scăpa
de-o năpastă, limba-n gură priponită nu-i va sta."
Manije-ncepu să ţipe şi să zică: „Ce alt rău

soarta duşmană-mi trimite? Vai de zilele ce am,
vai de inima-mi zdrobită, vai de ochii-nlăcrimaţi !
I-a m dat lui Bijan trup, suflet, si i-am dat şi tronul meu,
şi-acum el mă bănuieşte ! Pradă jafului lăsai:
bogăţii, coroană, aur, giuvaericale — tot;
i-am zvârlit în deznădejde şi pe tata şi pe-ai mei,
şi în mijlocul mulţimii am păşit cu capul gol,
şi Bijan acum când speră, eu orice nădejde-mi pierd;
neagră-i lumea pentru mine, ochii-mi sunt întunecaţi,
căci Bijan mi-ascunde taina-i ! Oh, al lumii Ziditor,
numai tu ştii adevărul !"
Bijan zise: „Manije,
adevăr spui: pentru mine tot şi toate le-ai pierdut !"
Și adause: „Nu-i vremea despre-acestea de-a grăi.
O, prietena mea dulce, o, soţia mea ce eşti
ageră şi pricepută ! Tu mai bine dă-mi un sfat
în această-ncurcătură, că-ndelungi nenorociri
mintea mi-au cam tulburat-o. Află: cel neguţător
care vinde giuvaeruri şi ieri-seară ţi-a-nmânat
pasărea cea rumenită — a venit până-n Turan
pentru mine, şi altminteri nu-i de loc giuvaergiu.
Domnu-avu de mine milă, şi-n curând iar am să văd
uriaşa faţă-a lumii. Omu-acesta m-o scăpa
de-ndelunga-mi suferinţă; şi pe tine te-o cruţa
de-a alergăturii trudă care te-a slăbit atât;
mergi şi-n taină mare spune-i: O, tu, mândre pahlivan,
scut al şahilor din lume, inimos şi săritor,
spune-mi, oare, eşti stăpânul lui Rakş? >>"
Iute Manije
se porni ca vijelia şi a ştafeta lui Bijan
o-mplini cu dibăcie. Şi când ascultă Rostam
turcomana cea frumoasă care-n grabă străbătu
lungul drum, el înţelese că Bijan încredinţă
taina lui acestui chipreş avântat. I se făcu
milă şi acestea-i zise: „O, femeie, chip frumos,
fie ca nicicând vre-o dată dragostea pentru Bijan
să nu răpească Domnul ! Multe rele-ai pătimit,
dar prin dragostea de dânsul îndurat-ai şi dispreţ
şi-asuprire. Mergi şi-i spune că doar Domnul spre-ajutor
trimise pe stăpânul lui Rakş, şi că pentru el
am lăsat Zabulistanul drum bătând până-n Iran,

şi lăsând apăi Iranul am ajuns pân-n Turan.
Când ştafeta îi vei duce nimănui să nu-i vorbeşti;
pleacă-ţi doar urechea-n noapte la un zgomot cât de mic;
ziua vei aduce lemne din pădure; pe-noptat,
vei aprinde un foc mare, să pot lesne să cunosc
poarta temniţei, şi paşii, după flăcări, să-mi îndrum."
Manije fugi-n pădure, şi pe ramuri de copaci
se săltă ca păsăruica, şi aduse-n braţe crengi,
şi ţinindu-şi ochii ţintă tot la Soare lung pândi
clipa când pe vârf de munte Noaptea capu-şi va-nălţa.
Şi când Soarele apuse şi când Noaptea-nvălui
cu a măntiei grea poală câmpul, pe la ceasul când
oamenii-şi cătară-odihna, când pământul se pierdu-n
întuneric, şi când Noaptea îşi aduse negre oşti
să înfrunte oastea zilei, şi când capul Soarelui
care luminează lumea se întoarse, ia ăst ceas,
Manije aprinse focul uriaş ce pârjoli
ochiu-ntunecat al Nopţii, şi-adăstă, şi-n sânul său
inima-i zvâcni asemeni tâmpinelor mari de bronz,
şi-adăstă pe Rakş să vină cu copitele-i de-oţel.

Cronica Șahilor

traducerea George Dan

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Firdousi








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.