9.9.(10.3) Kei Kavus. Sohrab fu ucis de Rostam - Firdousi

Își legară încă-o dată telegarii între stânci,
şi tot răul lor purcese-a-se-mplini. Când soarta rea
îşi arată duşmănia, chiar şi cremenea atunci
se înmoaie precum ceara. Și-ncepură-a se lupta
şi mi se-nşfăcară iarăşi unul pe-altul de curea.
Ai fi zis că însuşi cerul cel măreţ în acea zi
nimici puterea mîinii peste seamă-a lui Sohrab.
Mâniat, Rostam întinse mâinile şi înhăţă
capul, braţele acestui crocodil înverşunat,
şi-i încovoie spinarea tânărului pahlivan.
Ceasul morţii îi sosise lui Sohrab, şi trupul său
n-avea pic de vlagă-n vine. Rostam, ca un leu turbat,
îl izbi-n ţărână; însă ştiind că Sohrab n-o sta
multă vreme subt el, trase iute dintru teaca sa
spada şi străpunse pieptul leului cel temător.
Ori de câte ori de sânge vei simţi că eşti setos
şi-ţi vei pângări jungherul lucitor, ursita rea,
ea la rându-i pizmui-va sângele din trupul tău,
şi fiece fir din perii tăi se va schimba-n jungher !
Sohrab răsucit mai scoase un oftat adânc simţind
că mult n-o să mai gândească nici la bine, nici la rău.
Spre Rostam grăi: „Aceasta-i numai din greşeala mea;
şi doar neagra mea ursită-n mână cheia ţi-a-nmânat
de la poarta morţii mele. De-asta nici o vină n-ai;
numai bolta cea albastră-a cerului m-a înălţat
şi de tânăr mă doboară. Tinereţea mea va fi
pentru gloată o pricină de batjocură şi râs,
fiindcă nalta mea statură, astfel fu zvârlită-n colb.
Mi-a spus maică-mea anume după care semne doar
recunoaşte-voi pe tata, şi-acest simţământ duios
pentru el, m-a dus la moarte. L-am cătat, să-l văd la chip,
viaţa mi-am jertfit în dorul de-al găsi pe tata. Vai !
truda mea a fost de-a surda ! Acum chiar de te-ai schimba
într-un peştişor din mare, chiar de-ai să te-ascunzi precum
noaptea-n vălul ei de bezne, şi chiar stea de vei fugi
în puzderia de stele, Soarele strălucitor
îl va smulge de pe lume tata şi m-o răzbuna
crud pe tine, când vedea-va cărămida că mi-i pat,
patul pentru vecinicie ! Unul dintre cei aleşi,
dintre cei semeţi războinici dovedi-va lui Rostam
cum i-a fost ucis feciorul şi-n ţărână azvârlit,
ca o zdreanţă, când pe tata-n lumea-ntreagă şi-l căta"
L-ascultă Rostam şi capul i se tulbură, din ochi
lumea îi pieri ca-n pâclă, trupul său slăbi încet,
vlaga-n vine i se stinse, la pământ se prăbuşi,
mintea-l părăsi... Pe urmă când se-aduse în simţiri,
scoase-un răcnet de durere şi în deznădejdea lui
întrebă voinicul: „Spune cam ce semne-avea Rostam?
Fie numele să-i piară dintre numele-ălor mari !
Căci eu sunt Rostam ! Pieri-mi-ar numele, ca bietul Zal
al lui Sam să se aşeze-n colb să plângă moartea mea !"


Notă informativă:
Zal- Adică Destan, taica-său.

Răcnete stârni din pieptu-i, sânge-n vine-i clocoti,
şi din cap îşi smulse părul şi boci. Si când Sohrab
îl văzu în starea asta pe Rostam, se prăbuşi
în leşin pierzînd simţirea; şi gemu: „Dacă-i aşa,
dacă eşti Rostam, tu insuţi nebuneşte m-ai ucis,
îmbătat de firea-ţi crudă. Vrut-am eu în fel şi chip
paşnic să te-aduc la pace, dar în tine n-am găsit
nici o umbră de pornire spre ceva duios. Acum
platoşa-mi dezleagă-ndată,vezi-mi trupul dezgolit
cum luceşte... Când la poartă răsunară trâmbiţe,
maică-mea dădu năvală cu obrajii-mpurpuraţi
de al lacrimilor sânge. Inima-i se strânse-n piept
doar la gândul despărţirii, şi-mi legă aici pe braţ
un onix: << E-o amintire, zise, de la tatăl tău;
Să-l păstrezi şi-adu-ţi aminte de el când va fi sosit
vremea de folos să-ţi fie. >> Dar, vezi, nu mi-a folosit
decât prea tîrziu, căci lupta avu loc fiul, vai !
a pierit aici subt ochii părinteşti...
Atunci Rostam
platoşa descopciindu-i, îşi văzu onixul vechi;
haine de pe trup rupându-şi, sfâșâindu-și pieptul gol:
„O, tu, cel răpus de mâna-mi ! Tu, cel care eşti vestit
în atâtea ţări şi neamuri !" Scoase bocete prelungi,
păru-şi smulse, şi pe creştet pulbere îşi presără,
îşi scăldă obrajii-n lacrimi. Şi Sohrab îi spune: „Nu,
nici un leac nu mai ajută, nu mai lăcrimâ de-acum !
La ce-ţi mai slujeşte, oare, singur dacă te omori?
Ceea ce acum e faptă, trebuia înfăptuit... "
Când strălucitorul Astru părăsi boltitul cer,
fără ca Rostam să vină-n tabără de prin deşert,
douăzeci de mari războinici veghetori porniră-n trap
să mai vadă ce se-ntâmplă pe cel câmp de înfruntări.
şi găsiră în picioare cei doi cai mânjiţi de colb,
iar despre Rostam nici urmă...Și văzând că bravul lor
cel cu trup cât elefantul nu-i în scări pe telegar,
nici pe câmpul răzbunării, mort de-acuma l-au crezut;
şi-atunci capetele-acestor mai-mari tulburatu-s-au.
Se zoriră pe Kei Kavus să-l vestească năpristan
căci de astăzi al puterii tron pierdut-a pe Rostam.
Toată oastea scoase-un răcnet, lumea-ntreagă amuţi.
Kavus porunci să sune trimbiţele şi prelung
tâmpinele duruiră, şi Tus, capu-ntregii oşti,
lângă tron veni şi şahul zise către-ai săi viteji :
„Grabnic plece o cămilă spre cel loc însângerat,
pentru-a şti ce săvârşit-a Sohrab; căci va trebui
crunt să plângem noi Iranul, dacă s-o adeveri
vestea-aceasta-ntunecată. Cine dintre voi, persani,
va-ndrăzni să deie pieptul cu Sohrab, dacă Rostam
este mort? Atunci, olaltă, trebui-va pe Sohrab
să-l izbim, ca niciodată să nu mai răsară viu
pe-acest câmp de bătălie !"

Zgomote când auzi
de prin tabără, acestea zise Sohrab lui Rostam:
„Viaţa-mi când acum se duce, soarta s-o schimba la tiurci;
dovedeşte-mi duioşie şi împiedică-l pe şah
împotriva lor să-şi mâne oastea mare, căci vei şti:
doar încrederea în mine la război i-a aţâţat
de-au pornit peste hotare să ajungă în Iran.
Multă vreme le-am spus vorbe minunate şi le-am dat
tuturor nădejdi depline că avea-vor tot ce vor.
Cum puteam să ştiu atuncea, o, slăvitule viteaz,
că de-a tatălui meu mână voi pieri . . . ? Neliniştiţi
nu ar trebui să fie la întoarcere; spre tiurci
zvârle-ţi doar priviri blajine. Peste tot pe unde-am fost,
din această cetăţuie un ostatic am ţinut,
bravul ce l-am prins în laţul azvârlitului arcan.
I-am pus grabnic întrebarea cum să mi te recunosc,
căci icoana ta naintea ochilor îmi strălucea;
însă gura lui într-una n-a-ndrugat decât minciuni,
dar a lui este greşeala că un loc ce-i hărăzii
gol rămase; cuvântarea-i visul mi l-a spulberat,
şi a zilei strălucire pentru mine s-a cernit.
Cercetează-iranienii şi-ntre ei îl vei afla,
şi nu-ţi pese dacă viaţa-i smulsă-o fi din rădăcini.
Semnele pe care mama mi le-a arătat cândva,
le-am văzut însă crezare ochilor eu nu le-am dat.
Soarta scrisă mi-i pe creştet şi a trebuit să mor
de-a părintelui meu mână. Ca un fulger am venit
şi mă risipesc ca vântul; poate că te-oi întâlni
fericit acolo-n ceruri . . . "
Lui Rostam de-atâta chin
îi pierise răsuflarea; inima-şi simţi arzând,
ochii i-notau în lacrimi; iute-ncălecă pe Rakş
cel cu fulgerul asemeni. Pieptul plin de sânge-aprins,
zguduit de-adânci suspine, merse-n faţa taberei,
şi amar striga sărmanul covârşit în cugetu-i
de durere şi de zbucium şi de ceea ce făcu...

Notă informativă :

cei hărăzii gol rămase - Adică e vina lui Hedjir că nu
s-a bucurat de binefacerile promise de Sohrab,
dacă i l-ar fi arătat pe tatăl său, Rostam.


Când oştenii îl văzură, îşi plecară fruntea-n colb;
Cerului îi mulţumiră că Rostam se-ntoarse viu
din cel câmp de înfruntare; dar văzându-i colbuit
capul, sfâşiat veşmântul, pieptul gol şi-nsângerat,
laolaltă-l întrebară ce anume s-a-ntâmplat
şi ce-i tulbură atâta inima. Le povesti
despre groaznica-ntâmplare şi de mândrul său fecior
doborât de el . . . Atuncea el şi oastea-i la un loc
izbucniră într-un jalet şi iar mintea-l părăsi
pe Rostam. Acesta spuse celor căpetenii mari :
„Zice-s-ar că mie astăzi îmi lipseşte duh şi trup.
Bine-ar fi din voi nici unul să nu-i bată pe cei tiurci,
că-i destul de mare răul săvârşit de mine azi."
Zevare veni aproape de Rostam, având pe el
zdrenţe de veşminte rupte, pieptu-n unghii sfâşiat.
Când Rostam pe al său frate-l văzu astfel, îngână
tot ce-i glăsuise fiul doborât, adăugând:
„Rău mă căinez de fapta-mi, mă adastă-osândă grea.
Eu, nemernicul, bătrânul, am ucis odrasla mea;
smuls-am trunchi şi rădăcină cu acest măreţ vlăstar.
Pieptu-i însu-mi despicat-am. Iar încovoiatul Cer
va să-l plăngă pe vecie ." şi-i trimise lui Human
o poruncă „De-acum spada răzbunării-n teaca ei
să rămână. Peste oaste căpetenie-ai rămas,
grijă ai de ea şi ochii nu-i închide nici în somn.
Cât priveşte despre mine, nu vreau să te mai înfrunt,
şi de astăzi înainte nici nu vreau să te mai văd:
tu ascuns-ai adevărul lui Sohrab, feciorul meu,
fiindcă rea iţi este firea; cu un fier încins în foc
sufletul mi-ai ars şi ochii !"
Pahlivanul Tahamtan
zise fratelui acestea: „O, războinice vestit,
duh străluminat, urmează-l pân' la Oxus pe Human,
şi zor nu da nimănuia." Zevare plecă pe loc,
lui Human ducându-i vorba pahlivanului mâhnit.
Bravul Human ce-l deprinse pe Sohrab de-a se lupta
în cumplitele războaie, îi răspunse lui Rostam:

Notă informativă:
Tahamtan - celălat nume al lui Rostam.
Oxus - fluviu la hotarul Indiei.


„El, Hedjir gâlcevitorul şi răuvoitorul, el
a ținut ascunsă taina ce-o căta feciorul tău.
L-a-ntrebat Sohrab de semne după care ar putea
tatăl să şi-l recunoască, dar Hedjir l-a amăgit,
cugetu-i ținând în beznă. Prin nelegiuirea sa
ne-a adus nenorocirea asta, şi va trebui
să-i tai capul ! . . . " Se întoarse Zevare şi lui Rostam
îi grăi de Human, oastea-i, şi de ticălosu-acel
de Hedjir răuvoitorul, ce-l ucise pe Sohrab . . .
Rostam ascultând acestea se întărâtă, că-n ochi
lumea i se-ntunecase; şi de-acolo de pe câmp,
la Hedjir în goană-ajunse zguduindu-l rău de piept
şi izbindu-l, scurt, de țărnă, trase-un lucitor jungher
vrând să-i taie căpătâna. Dar cei mari descălecând
îndurare îi cerşiră, pe Hedjir smulgându-l
ei de la poarta mortii sale . . .
Câtva timp trecând astfel,
Rostam lîngă fiu şi-ntoarse bietul suflet sângerând;
cei mari, Tus, Gudarz, Kostaham, îl urmară-n trist alai ;
bravii toți năltară glasul căutând spre Cel-de-Sus,
El să-l sprijine pe-un tată şi să-i vină-n ajutor
chinul, zbuciumul din suflet să şi-l poată birui.
Rostam înşfăcă jungherul însuşi spre a-şi despărți
de trup capul cel nemernic ; se-azvîrliră-asupra lui
toti cei mari şi de sub pleoape lăcrimară sânge cald,
si Gudarz acestea-i zise : „La ce-ți mai ajută-acum
lumea s-o prefaci în pulberi ? Chiar rănind o sută inşi,
ce-alinare vei aduce falnicului tău fecior ?
Dacă viată să trăiască mai avea pe-acest pământ,
ar mai fi trăit, cu el mai trăiai şi tu;
şi de-a trebuit feciorul tău să plece de aici,
cugetă că nu e vecinic nimeni pe acest pământ.
Toți suntem a Mortii pradă, fie că purtăm pe cap
drept podoabă-o diademă sau o chivără de fier.
La soroc, iți dai sfârşitul ; după viață ce va fi,
nimenea nu ştie încă. Cine, preamărit Rostam,
e scutit de grija Morții ? Drumul, fie lung sau scurt,
ce-l va face-n urma noastră Moartea, pas cu pas, pândind,
s-o sfârşi când ne-o ajunge şi când fi-vom nimiciți !"


Cronica Șahilor

Traducerea George Dan

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Firdousi








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.