6.9 Fereidun. Răspunsul lui Fereidun către feciorii săi - Firdousi

Şahul şi stăpânul lumii de îndată ce-auzi
aste vorbe de la fiii cei cu gândul la omor,
olăcarului de vilă îi răspunse în răspăr:
„Cum poţi Soarele ascunde? Fărdelegea-acestor doi
limpede e ca lumina Soarelui strălucitor !
Ascultat-am cuvântarea ta, cuvânt după cuvânt,
dă-mi acum tu ascultare la răspunsul ce li-l dau.
Spune-le acestor oameni care nici ruşine n-au
şi nici temere de Domnul, ăstor josnici şi nedrepţi,
oameni de nimic, scârbavnici, că vicleanul lor cuvânt
la nimic nu-i mai ajută ! Zis-am şi-ncă vă mai zic:
Dacă-n inimile voastre izbucni un dor aprins
pentru Manucehr, atuncea unde-i trupul lui Iradj,
preamăritul vostru frate? Unde-i? Voi doar l-ați făcut
nevăzut în guri de fiare sângeroase, şi-ați închis
capu-i în lădiţa strâmtă ! (O dată ce s-au scăpat
de Iradj, acum ei cată sângele lui Manucehr.)
Dar nu-l veţi vedea voi singur ci în fruntea unei oşti,
şi cu chivără de-oţele, şi cu buzduganu-i greu,
şi cu flamura din şorţul făurarului Kave,
şi cu telegarii-n tropot ce-n potcoavele de fier
vor brăzda cernind țărâna, şi războinici capi-de-oşti:
Karen, cel setos de lupte; Şapur, fiul lui Nestuh,
care este duhul oastei; lângă el, viteaz, Şiduş,
Şirui, cel ce-nfrânt-a leii, călăuz, şah Teliman
şi Serv, cel ce cârmuieşte în Yemen, şi cel ce-o fi
căpetenie pe oaste şi va sta în fruntea ei.
Vom scălda în sânge: frunze, fructe din acest copac
ce-a crescut din răzbunarea datorată lui Iradj.
Până astăzi încă nimeni n-a-ncercat a-l răzbuna,
neştiind dacă ursita ne va fi de ajutor.
Nu se cuvenea ca brațul meu războinic să-l întind
către amândoi feciorii; dar priviți, a odrăslit
un lăstar vânjos cu fructe din cel pom ce mi l-au smuls
doi vrăjmaşi, din rădăcină; va să vină, leu turbat,
strâns încins va să răzbune sângele lui taică-său;
va să vină cu mai-marii oastei sale, precum Sam,
fiul lui Nariman, Garşasb, fiul şahului Geamşid,
şi cu oastea-i se va-ntinde dintr-un munte-n celălalt,
sub multele picioare va strivi pământu-ntreg !
Apoi, cât priveşte zisa celor doi c-ar trebui
şahul inima să-şi spele de al răzbunării dor,
şi omorul să li-l ierte, că doar rotitorul cer
cu nenorocoase zodii astfel i-a călăuzit,
c-aveau mintea tulburată, că s-a-ntunecat în cer.
Soarele pe jumătate — toate-acestea le-ascultai:
jăluiri fără foloase ce-ndurarea mea o cer.
Zis-a El, ne-ndurătorul lumilor Stăpânitor:
«Cel ce-a semănat sămânța nedreptății, n-o vedea
nice ziua fericită, nice fericiri în Rai !
De-i adevărat că Domnul v-a iertat, de ce atunci
sângele, sânge de frate, de ce vă dă reci fiori?
Cel ce ager e la minte-nvinuieşte de omor
pe acela ce iertarea şi-o cerşeşte tremurând.
Nu roşiri voi dinaintea Celui ce-i stăpân pe lumi,
când aveți amare inimi şi pe limbă vorbe dulci?
Osândiți veţi fi de-omorul vostru-n cele două vieţi
de Acela ce dirept e şi e singurul Stăpân.
În sfârşit, trimis-au frații pe-aceşti elefanţi turbaţi:
tron de fildeş şi coroană de turcoaze scânteind.

Pentr-un maldăr de pestriţe giuvaericale, eu
va să-mi uit de răzbunare ? Să şterg sângele vărsat ?
Şi să vând pe aur capul fiului meu, fiu de şah?
Piară mai degrab' coroana-mi, piară-mi tron, putere, tot !
Poate-un josnic, şi mai josnic decât stirpea gadinei,
va preţălui, el, capul care-i de nepreţuit !
Zice-se-va că bătrînul tată la mezat şi-a scos
viaţa fiului său mândru ! N-am nevoie de-avuţii !
Dar de ce atâtea vorbe ? Câtă vreme-o dăinui
tatăl lui Iradj cu fruntea-mpovărată de-atâţi ani,
n-o să-şi uite răzbunarea ! Te-ascultai, m-ascultă-acum:
ia-mi răspunsul pe de-a-ntregul şi zoreşte-te la drum ! >>"
Astfel şahul Tur îi spuse şahului puternic, Salm:
„Trebuie să dăm uitării trândavele desfătări;
nu vom adăsta noi colţii tânărului leu crescând
să se-ascută şi mai bine, şi s-adune vlagă-n trup.
Oare, fi-va prinţul ăsta fără har, când Fereidun
la ureche-i este sfetnic? Când bunic şi când nepot
pun la cale, va să iasă ceva cutremurător...
Trebuie să punem mâna pe-arme pentru a lupta,
şi să ne zorim olaltă, fără să mai zăbovim !"
Şi purceseră a-şi pune în mişcare călăreţi,
oşti s-adune-n Soare-Apune, oşti s-adune în Kitai.
Lumea-ntreagă se umpluse de un vuiet, Şi mulţimi
de prin patru zări de zare se-adunară lângă ei.
Oşti aveau ei fără număr, dar o stea fără noroc.
Mii de-oşteni pe cap cu coifuri şi în platoşe ascunşi,
însoţiţi de elefanţii lor ce spumegau răgind
şi cărau poveri bogate, se porniră din Turan
spre Iran cu ucigaşii amândoi de ură plini.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Firdousi








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Ai zis foarte bine Auras ”ce studia” - pentru că e de studiat nu doar de baleiat cu ochii pe deasupra! Atât al modului cum știu să alcătuiască versul cât și al imensului bagaj de cunoștințe filozofice și esoterice!
În privința celorlalți, nu e treaba noastră ce fac ei! Noi punem la dispoziție izvoarele - cine are sufletul însetat bea, cine nu, n-are decât să se mumifice. Alegerea fiecăruia! Eu una am hotărât că n-am timp de risipit!
Cu drag și succes în continuare!
Gerra Orivera
sâmbătă, 07 mai 2016



Cu multă plăcere, Gerra, sa sperăm că și alți poeți au ce studia în urma postărilor noastre.
Cu același drag !
ALapis
vineri, 06 mai 2016



Mulțumesc Auras pentru postările tale, în special din ”privighetorile persiei”! Dincolo de câștigul pentru mine și ceilalți iubitori de poezie, cu siguranță ți-au adus folos și ție! Se simte în saltul calitativ al poeziei tale! Încă o dată - îți mulțumesc!
Cu drag.
Gerra Orivera
vineri, 06 mai 2016