6.6 Fereidun.  Fereidun primi vestea morții lui Iradj - Firdousi

Fereidun îşi aţintise ochii amândoi pe drum;
toată oastea şi coroana suspinaseră-ndelung
pentru a-l vedea acasă pe Iradj. Când la soroc
se va-ntoarce, cum primi-va tatăl crâncenul omor?
Pregătise pentru fiu-i tronul de turcoaze-arzând,
şi coroana i-o-ncrustase-n nestemate fel-de-fel.
Poruncise să se iasă întru-ntâmpinarea lui,
cu vin roşu în pocale, cu cântări şi muzicanţi,
şi se-mpodobi în cinstea-i cel mai vrednic elefant;
se găti de sărbătoare tot ţinutul ce-l avea.
Astfel se-ndeletnicise șahul şi cu oastea sa,
când o neagră prăfărie se învârteji pe drum.
Şi din pulberi o cămilă se ivi, un călăreţ
cătrănit de suferinţă. El purtând cernit veşmânt
scoase-un strigăt; lângă sânu-i sipet de-aur aducea,
şi în sipetul de aur, o fâşie de brocart,
şi-n brocartul de mătasă şedea capul lui Iradj.
Bunul olăcar ajunse lângă şahul Fereidun,
jalnic se boci ferindu-şi sub zăbranic chipul său.
Se deschise-ncet capacul sipetului de-aur roş,
căci cuvintele rostite de cernitul vestitor
prevesteau nenorocire, şi trăgându-se uşor
cea mătase-n fir brodată, se ivi, însângerat,
capul lui Iradj ! Din şeaua-i, Fereidun se prăbuşi
la pământ, şi toţi vitejii sfâşiară-al lor veşmânt,
negri le erau obrajii, ochii albi şi îngroziţi,
căci credeau că or să vadă alte lucruri în sipet.
Şi cum astfel se întoarse tânărul Iradj acas',
oastea-i de întâmpinarea pregătită se lăsă,
rupse flamurile-n zdrenţe,-ntoarse tâmpine pe dos,
şi pomeţii celor falnici se făcură de catran.
Văluri negre-nvăluiră şi ţimbale şi-elefanţi,
si se zugrăviră-arabii cai în vânăt indigo.
Şi prin colb umblă-mpăratul, şi prin colb şi oastea sa,
şi îşi reluară drumul, colb pe creştet presărând.
Într-un răcnet de durere izbucniră cei viteji,
şi cei mari îşi sfâşiară carnea-n unghii, de pe piept.
(Nu te-ncrede în iubirea soartei tale ca un orb,
nu-i fireasca însuşire-a arcului să fie drept.
Cerul îşi învârte Roata pe deasupră-ne astfel
până ne răpeşte chipul drag ce însuşi ni-l dădu.
Duşman de-l socoţi, iubire-ţi dovedeşte naltul Cer;
iar când ţi-l numeşti prieten, nu-şi arată faţa sa.
Îţi voi da povaţă bună : spală-ţi inima de dor
după lumea trecătoare ...)
Cu zdrobite inimi toţi
cei din oaste şi-mpăratul de durerea lui gemând,
se-nturnară în grădina lui Iradj, unde-şi avea
sala de ospăţ la zile de serbări slăvind pe şahi.
Fereidun intră pe poartă şovăielnic şi la sân,
drept pe inimă, stringându-şi capul tânărului fiu.
Ochii şi-azvârli spre tronul de turcoaze, şi privi
la cel cap fără cunună, la cel heleşteu de-oglinzi,
la cei chiparoşi cât cerul, la copacii revărsând
trandafirii către poale, la răchiţi şi la gutui.
Puse bulgări de ţărână peste tron, şi-oştenii săi
strigătele-şi sloboziră pân-ajunseră-n Saturn.

Și gemu-n suspinuri şahul, şi işi smulse perii albi,
şi vărsă-n şiroaie lacrimi, faţa şi-o însângeră;
şi se-ncinse-n cingătoarea năclăită-n sânge cald,
foc punând la-ntreg seraiul locuit de fiul său.
şi-apoi smulse şi grădina lui de roşii trandafiri,
pârjoli şi chiparoşii lui, şi astfel ferecă
ochiu-ntreg al bucuriei. Şi îmbrăţişă la piept
capul lui Iradj, şi-ntoarse ochii către Ziditor :
„O, tu, Şahinşah al lumii, dătătorul de dreptăţi !
Cată spre nevinovatul fiu care fost ucis;
capu-i retezat de spadă e în faţa mea aici,
trupul lui îl sfârtecară leii neamului persan.
Pârjoleşte-le-ntr-un fulger inimile celor doi
ticăloşi, să nu mai vadă niciodată-n ochii lor
decât zile neferice;fă să fie mistuiţi
în rărunchii lor de-arsură, până când de mila lor
fiare sângeroase-or plânge. Doamne,-atoateziditor,
o dorinţă am: ursita să-mi lungească viaţa-atât
până voi vedea viteazul ce s-o naşte din Iradj,
cum se-ncinge-a răzbunare, cum acestor ticăloşi
capetele le răpune, cum ei înşişi au răpus
capul fratelui lor tânăr, gingaş şi nevinovat.
Când va fi să văd aceasta, Doamne, merge-voi senin
colo unde măsura-va ţărna şi statura mea !
Plânge-va-n amărăciunea lui atât amar de vremi
până ierburile-or creşte năpădindu-l pân' la piept.
Ţărna îi va fi culcuşul, pulberile aşternut,
şi-ochii lui ca doi luceferi de-ntuneric vor fi plini.
Poarta lui va fi închisă, gura lui nu va-nceta
geamătu-i de-amărăciune: „O, viteazul meu iubit,
nici un prinţ nu răposat-a precum tu ai răposat !
O, tu fiul meu, măritul ! Capul tău a fost răpus
cu nevrednicie multă de-Ahriman, iar trupul tău
a avut în loc de giulgiu gura leilor flămânzi !...
Fiarele nu-şi mai găsiră nici odihnă şi nici somn,
toate-atât de mult urlară şi gemură toate-n plâns.
Oamenii de prin ţinuturi se-adunară-n orice loc,
şi rămaseră-n durere şi-n zăbranic, ochii plânşi,
inima însângerată. Câte zile, câte nopţi
nu trecură-astfel, la viaţă toţi privind cu ochi de mort !

Notă esplicativă :
Arabii isi zugrăvesc porţile cu indigo, in semn de doliu.

Cronica Șahilor

traducerea George Dan

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Firdousi








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.