6.5 Fereidun.  Iradj este ucis de frații săi - Firdousi

Grea, perdeaua de-ntuneric de pe Soare se săltă,
și de-ndată Aurora-n lume somnul risipi,
şi cei doi ardeau de dorul lor nebun de a-şi spăla
ochii-n sîngele ruşinii. Merseră cu pas trufaş,
şi spre corturi se-ndreptară, corturile lui Iradj.
Şahul îi văzu din chioşcu-i, şi naintea lor ieşi
inima lui iubitoare. Ei intrară-n cort cu el,
și de-ndată-l încolţiră c-o mulţime de-ntrebări.
Tur îi zise: „Când mai tânăr decât noi eşti tu, de ce
ţi-ai pus diadem pe creştet? Bine-i în Iran să stai
sus pe tronu-mpărăţiei, când eu gata-s de-a pica
rob la poarta turkomană ? Vârstnicul tău frate, vai !
se mâhneşte-n Soare-Apune surghiunit, iar tu, fălos,
ţi-i coroana-n naltul frunţii şi sub talpă strângi comori !
Iată ce-mpărţeală strâmbă ne-a făcut cel însetat
de-asuprire; doar spre tine, cel mai fraged dintre fii,
faţa şi-a întors moşneagul." Când Iradj îi auzi
spusele lui Tur, răspunse glăsuind în graiu-i sfânt:
„O, stăpân flărnând de faimă ! Dacă-n inimă doreşti
să te simţi ferice, cată clipa dulcelui răgaz.
Nu mai vreau de-acum coroana de pe fruntea-atâtor şahi,
nu vreau tron, nu vreau putere, nu vreau faimă şi nici oşti,
nu mai vreau eu nici Iranul, nici Apus, nici Răsărit,
şi nici larga faţă-a lumii ! O domnie de-o sfârşi-n
dezbinări va fi o cinste, biata, vrednică de plâns !
Chiar când însăşi nalta boltă-a cerului îţi va purta
şeaua, la sfîrşitul vieţii vei avea drept aşternut
doar atât: o cărămidă. Dacă-n tron, peste Iran,
şah am fost, mă lepăd astăzi de coroană şi de tron,
şi vă dărui diademuri şi peceţi împărăteşti;
dar nu-mi mai cătaţi pricină. N-am venit să vă izbesc,
nici cu braţe de războinici, şi nu vreau eu inima
nimănui să se-ntristeze. Nu cer lumea-a stăpâni,
dacă asta vă mâhneşte, nici când nu ne-om mai vedea.
Sunt deprins cu umilinţa, legea-mi spune să fiu om".
Tur, aceste vorbe sfinte, le-ascultă precum un surd.
Nu luă nimic aminte, duhul împăciuitor
al lui Iradj nu-i plăcuse. De pe scaunu-i sări
mânios, drept în picioare, mai la fiece cuvânt.
El lăsă deodată locul unde mai întâi şezu,
prinse-n mână greu-i scaun de-aur şi-l izbi în cap
pe Iradj, stăpânul Iumii, care-i mai ceru-n genunchi
îndurare pentru viaţă: „Teamă n-ai de Cel-de-Sus,
milă n-ai de-al tău părinte? Asta e voinţa ta?
Nu mă omorî, căci Domnul la sfârşit te va sili
doar prin cazne să răscumperi sângele ce mi-l vărsaşi !
Nu te face ucigaşu-mi: de-astăzi nu vei mai vedea
nici o urmă din fiinţa-mi. Te înduplecă puţin,
şi-ai să poţi aceste două lucruri să le-mpaci acum:
că tu ai primit viaţa, şi că altuia i-o iei !
Nu fă rău la o furnică ce târăşte-un bob de grâu;
are-n trupu-i o viăţă dulce, singurul ei bun.
Mulţumi-mă-voi din lume cu cel mai umil ungher,
unde câştiga-voi pâinea-mi doar prin truda-acestor mâini.
De ce te-ai încins tu grabnic pentru-al fratelui omor?
De ce vrei să-i arzi tu pieptul celui tată-mbătrânit?
Ai râvnit la stăpânirea lumii, iat-o stăpâneşti;
nu vărsa frătescul sânge, nu te răscula păgân
împotriva Celui care-i Şahinşah pe Univers !"
Ascultând aceste vorbe, mijlociul n-a răspuns;
pieptu-i plin era de fiere, capu-i plin era de vânt.
Trase un jungher din cizmă, şi-l umplu de sus în jos
pe Iradj c-un val de sânge, spintecând întregu-i piept,
pieptul tînărului frate cu pumnalu-i de oţel
arzător precum otrava. Sânge-i curse de pe chip,
din obraji ca trandafirii şi-al pământului stăpân
tânăr încetă din viaţă Ticălosul despărţi
cu jungheru-i căpăţâna-ncoronată — de-acest trup
falnic cum îi elefantul, şi-astfel totul se sfârşi...
Oh, tu, lume tu, ce-n braţe l-ai fost ridicat la sân,
milă n-ai avut de viaţa-i ! Nu ştiu cărui om îi eşti
binevoitoare-n taină, însă trebuie deplâns
cel născut din sânul faptei tale. — Omule hain
aiurând de uluire, şi cu pieptul plin de chin,
crunt înfricoşat de lume şi turbat ca ăşti doi şahi
din dorinţa răzbunării — ia învăţ de la doi răi !
Tur umplu cu dulci balsamuri ţeasta bunului Iradj;
o trimise „la moşneagul cel împărţitor de lumi",
însoţind-o de-aste spuse: „Iată capul ăstui ţânc,
care moşteni coroana şahilor din şahi străbuni !
Dă-i acum din nou coroana sau aşează-ţi-l pe tron !
Ăstfel prăbuşitu-ţi-s-a keianidul tău copac
ce-şi zvârlea departe umbra ! " Ticăloşii amândoi
se-nturnară spre Rum, unul, iar celaltul spre Kitai.


Notă explicativă :

Poarta turkomană = Turkestanul de astazi.
keianidul = vlăstarul din dinastia Keianizilor
întemeiată de șahul Kei Kobad.

Cronica Șahilor

traducerea George Dan

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Firdousi








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Cu plăcere Gerra !
Să citeasca cui place asemenea poeme,
eu le puteam trimite în mod privat,
dar am convenit să le distribui pe site
pentru a citi și cei ce nu au posibilităti
din diferite motive, că îmi mulțumesc sau nu,
nu are importanță, eu îmi fac datoria
pentru cultivarea spiritelor și nu numai eu.
ALapis
sâmbătă, 30 aprilie 2016



Mulțumesc Auras! Cu siguranță mulți te binecuvântează că pui la dispoziția însetaților aceste izvoare de apă vie! Chiar de poate nu mulțumesc, să fi sigur că se citește!
Gerra Orivera
vineri, 29 aprilie 2016