Fiinţa umanǎ

Autor:samoila


Adăugat de: samoila

marţi, 29 martie 2016

Fiinţa umană, tatonând absolutul,
Orbecăie-n sine, mereu cǎutând
S-atingă, de poate, cerul, pututul,
Trecând chiar sublimul la cele de rând.

Că-i bine, că-i rău, angelic, satanic,
Nu ştie, nu-i pasă încotro se îndreaptă,
Se simte-n concret ca vestitul Titanic,
Sfidând adâncimea care-l aşteaptă.

Necuprinsul din ea este atât de imens
Cǎ sapǎ în piatrǎ, osteneşte-n bǎltǎu
Sperând în soluţii încărcate de sens
Departe de iele, departe hǎu.

Febrilǎ, tenace, scormoneşte-n cǎmǎri,
În stările ei grave, mereu concurente,
Evitând elegant monstruoase-amputări
Întrebărilor grele rǎtǎcite-n amprente.

Cât de mult ar dori adânc sǎ pătrundă
Misterul trǎirii ce-i stǎ-n conştiinţă,
Ascuns în cotloane, în lumea imundǎ,
În vizibilul dur, în fals, în neputinţă.


vezi mai multe poezii de: samoila


Detalii poezie:

  • »» Tema poeziei: Adevăr
  • »» Poezie de debut? nu
  • »» A mai fost postată pe acest site? nu
  • »» A mai fost postată pe alte site-uri? nu
  • »» Vrei să fie analizată critic? da


Distribuie pe:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.