Dupa soare

Autor:Nicolae Velea


Adăugat de: cristi

vineri, 23 ianuarie 2015

In spatele casei era o rapa care astupa jumatate din cer.
Pe
Radu rapa il inspaimanta si el o ura.
II inspaimanta, pentru ca se spunea — o ziceau cei batrani — aici fusese in timpuri indepartate o mare si rapa fusese malul ei.
O ura deoarece era mereu rece si umeda ca pielea de sarpe si il chinuia intotdeauna in somn.
O visa cum se desprinde din intepenirea ei si se apropie de el mare, alba si rece.
Venea si, cand era aproape de tot, incepea sa se aplece asupra lui, sa-l inabuse.
Si ceea ce-l chinuia mai mult era ca se apropia si se povamea asupra lui incet, parca i-ar fi dat ragaz sa fuga si sa scape.
Dar oricat s-ar fi caznit sa fuga, nu putea, si o vedea cum se lasa incet-incet asupra lui, mare si neinduplecata, atat de neinduplecata si de grea, incat simtea ca nimeni, nimeni, nici chiar parintii care puteau orice, nu-l puteau scapa.
Si cand rapa incepea sa-I inabuse,
Radu tipa si se trezea
Iac de naduseala.
Toate porneau de acolo ca rapa ascundea soarele inapoia ei, de cum acesta trecea de amiaza, si mai avea un drum bun de facut pe cer.
Si copilul vedea cum in curtea lor umbra serii se cobora inainte de vreme si se aseza apasatoare peste toate.
In dimineata aceea, era o dimineata frumoasa de toamna,
Radu se trezi cu o neliniste bucuroasa in suflet.
Se trezise brusc, fara sa mai simta, ca alta data, nevoia sa mai doarma.
Avea presimtirea a ceva neobisnuit de imbucurator, care o sa i se intample.
Usa odaii era deschisa si soarele isi napustise inauntru lumina si caldura.

Radu crezu la inceput ca nelinistea bucuroasa pe care o simtise se datora luminii curate si neobisnuit de puternice cu care soarele mangaia toate lucrurile.
Pe urma vazu pe un deal din apropiere cateva vite pascand.
Se mira cand se gandi ca pe el pana acum nu-l sculasera ca sa plece cu vitele. isi aduse deodata aminte ca taica-sau ii spusese de ieri ca azi o sa se duca la scoala.
Se dadu jos din pat si incepu sa se imbrace.
Gasi pe un scaun pantalonii, o camasa curata si o pereche de sandale de care nu stiuse pana acum.
Se imbraca si se incalta si iesi afara cu un simtamant deosebit.
Chiar si in glasul lui taica-sau, care-i spuse cascand sa se duca sa manance, i se paru ca desluseste ceva neobisnuit.
Pe urma plecara spre scoala.
Radu mergea pe drum, alaturi de taica-sau, fara sa spuna nimic.
Uitandu-se la soarele de toamna care lumina si incalzea domol, la cerul curat pe care acum il putea privi intreg si rotund, pentru ca nu mai era rapa care sa-l ascunda, pe copil il cuprinse o bucurie mare, pe care ar fi vrut sa o spuna lui taica-sau. insa pentru ca nu gasea cuvinte cu ajutorul carora l-ar fi putut face sa inteleaga, ii prinsese mana de sus, de aproape de cot si incepu sa i-o mangaie.
Dar cand ajunse aproape de incheietura mainii, bucuria aceasta neinteleasa ajunse atat de puternica, incat, fara sa-si dea prea bine seama ce face,
Radu inchise ochii, stranse dintii si-l ciupi pe taica-sau atat de tare de mana, incat acesta ii dadu o palma dupa ceafa si-l intreba ce l-a gasit.
Ii mai spuse ca, gata, sa-si bage mintile in cap, acum s-a terminat cu minciunile si cu joaca, e om mare, o sa aiba griji, invatatura e grija de om marc.
Lui
Radu ii paru rau ca taica-sau nu-l pricepe, se departa de el si nu mai spuse nimic.
Asa, abatut, intra si in curtea scolii si in scoala si nu-l mira si nu-l bucura nimic, desi de multe ori se gandise cu tresariri de inima la clipa asta.
Era absent si surd la ceea ce se petrecea injur, si nici n-a stiut cum a fost asezat intr-o banca din fundul clasei.
Cand invatatorul a strigat catalogul, s-a sculat in picioare si a zis prezent, numai dupa ce l-au inghiontit cei din preajma.
Asta a durat pana o data, spre sfarsitul orei, cand soarele se urcase mai sus si pe caietul lui cazu o raza de soare, iar in dreapta caietului, sus, cazu umbra unei frunze de muscata.
Pe pervazul geamurilor scolii erau glastre cu muscate.
Radu simti in spate si in ceafa caldura blanda a soarelui, incercui umbra muscatei pe caiet si il napadi iar bucuria.
Ridica privirile, se uita imprejur cu alti ochi si toate ii placeau acum: si biciurilc desenate pe tabla, si invatatorul batran, si ochelarii
Iui, si tablourile de pe perete.
Toate ii placeau si ar fi vrut sa faca ceva, sa-si arate recunostinta fata de ele, pentru ca il bucurau.

De aceea, cand invatatorul intreba cine vrea sa mai ramana, sa alinieze bancile, el s-a ridicat primul.
Cand pleca de la scoala, vazu venind dinspre rasarit nori grei si stransi. isi dadu seama ca or sa inceapa ploile lungi de toamna.
Soarele se aplecase spre amiaza si
Radu isi spuse ca atunci cand o sa ajunga acasa n-o sa mai fie soare deloc, o sa fie acoperit de rapa.
Si cum veneau si norii acestia asezati, inseamna ca n-o sa mai poata vedea soarele multa vreme, poate saptamani intregi.
Cand ajunse acasa, soarele nu se mai vedea, trecuse dinapoia rapei.
Adica se mai vedea doar in varful nucului din curtea casei. in varf mai erau doar cateva frunze, si cum batea un vant incet, din vreme-n vreme cadea cate una.
Radu le urmarea si le prindea jos.
Frunzele mai pastrau in ele caldura soarelui.
Si vazandu-l alergand dupa frunzele de nuc, soru-sa mai mica ii spuse razgaindu-se, vorbind ca cei mari: —
Ce faci, ma omule, alergi dupa soare?
Asa erau de aprinse frunzele de nuc in varf, incat iti pareau bucati de soare.
Pe urma, rapa umbri si nucul.
Radu se uita la norii care se apropiau incet si nemilosi.
Se uita si la umbra rapei, care se lungea rece si neinduplecata, vrand parca sa vina in intampinarea umbrei norilor.
O vedea cum se mareste incet-incet, acoperind toate, asa cum il acoperea si pe el, in somn.
Simti deodata ca se sufoca si nu mai poate rabda. in partea stanga a rapei era un deal, drept si el, dar pe care crestea iarba si erau maracini si tufe de alun, asa ca il puteai urca.
Aproape fara sa stie ce face.
Radu se descalta, arunca traista cu carti si-o lua pieptis la fuga pe deal.
Un timp, cat dealul era mai domol, urca in picioare.
Apoi cand drumul deveni mai greu urca sprijinit in genunchi si in coate.
Abia isi mai tragea sufletul.
Dealul era din ce in ce mai drept, aproape de nesuit.
Copilul incepu sa se tarasca pe branci, agatandu-sc de smocurile de iarba.
O data se prinse de o feriga, insa, cand trase genunchiul stang mai sus si se tinea doar de ca, aceasta se rupse si el se rostogoli inapoi.
Se trezi ametit si zgariat pe obraji, pe maini, intr-o tufa de maracini.
I se rupsese si camasa noua. ii venea sa planga sau sa rupa ceva in maini de necaz, dar, dupa ce se dezmetici si se mai linisti, incepu sa urce din nou.
Urca atent infigandu-si unghiile de la picioare in pamant, de-i usturau ca si cum i le-ar fi tras cineva din carne.
Mai cazu o data dar se prinse la timp cu bratul de trunchiul unui alun.
Mana ii amorti, dar nu mai astepta sa se dezmorteasca — ii era frica sa n-apuna soarele — si o porni mai sus, ajutandu-se doar cu dreapta si cu picioarele.
Cand ajunse sus, era ametit de-a binelea si cand vazu ca soarele mai avea doua staturi de om pana sa apuna, incepu sa planga usurat, cu capul in iarba, cuibarit intre brate.
Pe urma, cand se linisti, se scula si se duse pe muchia rapei.

Il vazu pe taica-sau jos, cosind in livada. 11 bucura si i se paru foarte potrivit ca taica-sau tocmai acum cosea.
Mai vazu si niste vite, venind spre grajdurile cooperativei de la pascut.
Si aceasta i se paru potrivit ca se intampla tocmai acum si il bucura.
Se uita spre norii care se ingramadisera adineauri si vazu ca incepusera sa se destrame si sa se retraga.
Din nou i se paru firesc si nu-i mira nimic.
Si deodata incepu sa rada.
Lua niste pietre si le arunca in rapa.
Piatra aruncata starnea celelalte pietre si grohotisul de pe fata rapei si pornea cu ele la vale, prelungind si inmultind rasul copilului.


vezi mai multe poezii de: cristi


Distribuie pe:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.