Despre ispitele desacralizării artei - marin.mihalache

Dacă nici ȋn Anno Domini 2017, iepurele „Alba” nu va fi văzut prin saloanele marilor expoziţii de artă modernă şi contemporană internaţională atunci ȋnseamnă fie că adoratul iepure nu se simte prea bine, fie ca a trecut la cele veşnice. Ȋn care caz, ar fi o mare pierdere atât pentru arta postmodernă cât şi pentru ingineria genetică. „Alba” este, sau a fost, un iepure luminos cu nimb angelic precum sfinţii din icoanele bizantine. Iepuroaica, mama sa, s-a născut ȋn pampasul argentinian de unde a fost transportată de un artist pe calea aerului, peste curenţii turbulenţi de deasupra oceanului, ȋntr-o ţară europeană cu tehnologie avansată şi cu tradiţie culturală de mare prestigiu, la un laborator specializat ȋn ingineria genetică de „clonare”. Acolo ovula fertilizată a iepuroaicei a fost injectată cu proteină fluorescentă extrasă de la o meduză (“Aurelia aurita”), astfel ȋncât s-a creat ca prin minune opera de artă „Alba”, un iepure strălucitor, fosforescent, exponat venerat de artă vie. Dacă iepurelui „Alba” i s-ar fi „fixat” şi gena imortalităţii, cultura lumii s-ar fi pricopsit cu o capodoperă de artă de-a dreptul nemuritoare.

Aşadar ȋn anno Domini 2017, sub zorii noului început de eon luminos ȋn care am intrat, cultura aşa zis tradiţională, valoarea estetică, creativitatea artistică autentică, sunt depăşite, au rămas în umbra istoriei, sunt sub eclipsă axiologică, şi deci nu mai contează aşa de mult. Contează doar să fii diferit, excentric, eclectic, şocant. Arta îşi găseşte justificare doar dacă este anti-tradiţională, anti-creştină, chiar anti-modernă, fiindcă modernismul care s-a născut ȋn focul revoluţiilor intelectuale ateiste şi a fost legitimat cândva ca un răspuns al omului luminat şi înzestrat cu darurile raţiunii pure şi practice şi ale categoriilor imperative de judecată ȋndreptate împotriva tradiţiei mistice creştine, este acum ȋnsăşi la vârsta senectuţii culturale. La tinereţe şi mai ales la maturizare prin experienţa istorică şi propulsat de curenţii filozofici subterani ai iluminismului şi ai idealismului european, modernismul a căpătat statură şi vocaţie estetică aparte, stil, ethos consacrat. Şi fiindcă în procesul de continuitate culturală, cum era şi firesc, modernismul şi-a însuşit sau păstrat totuşi multe din vestigiile tradiţiei, trebuie de acum demolat, buldozat, pentru a face loc etosului postmodern, să se poată crea ceva nou, fie şi dacă astfel de noutate înseamnă blasfemie, dizarmonie, ironie, sarcasm, cinism, desacralizare, dezumanizare, iepure fluorescent viu. Postmodernismul a adus pe scena teatrului contemporan o grădină zoologică de idei excentrice, subiective, obscure, iraţionale, deabia scăpate din lada de zestre a Pandorei, a religiilor esoterice şi neopăgâne.

Trăim de fapt de mai multă vreme în era post-culturii moderne, în perioada abolirii şi a eliminarii transcendenţei estetice din mintea omului şi din creaţia artistică. După ce am abandonat religia, morala şi metafizica, s-a instaurat în lume tirania relativismului, a banalizării, nu numai în artă, imaginaţie şi fantezia artistica ci şi în stilurile de viaţă care au devenit din ce în ce mai non-tradiţionale şi anti-conservative. Suntem asaltaţi de consumatorismul compulsiv, de hedonism, de pofta de gratificare instantanee, de extazul ad-hoc, de kitsch eclectic. In piesa de teatru de pe scena lumii contemporane frumosul îşi pierde coroana sacră, blazonul transcedental, de prinţesă a virtuţilor şi a valorilor estetice şi morale, devenind o figurină decorativă oarecare cu fizionomie abstractă, fără aură, demitologizată. De când am intrat in zodia Eonului lui Aquarius unde totul stă sub semnul fluidităţii, al norilor tulburi dinainte de potop, legile morale, restricţiile cutumei, regulile de viaţa normală, înţelepciunea tradiţională, realitatea supranaturală, şi-au pierdut puterea de atracţie, forţa magnetică, bazele unificatoare ale culturii şi civilizaţiei, leaganul în care s-a născut, a crescut şi s-a format specia omenească, omul convenabil şi modest botezat de om „homo sapiens”, adică înţelept. Materiale „self-help”, „experienţe spirituale”, sunt peste tot, în toate mediile şi tradiţiile, dar sunt experienţe ale unei religii lumeşti, de orientare neopăgână, fără de credinţă spirituală şi har, fără adevăr revelat.

Dacă Dumnezeu este mort aşa cum ni se tot spune ȋn ultima sută de ani atunci şi omul este mort măcar că este viu ȋn carne şi oase, măcar că-i străluceşte mintea de inteligenţă şi mândrie faustică. Măcar că ridică ȋn afara sa babiloane şi bazaruri de obiecte, un univers virtual asemănător cu visul sau coşmarul. Fără duhul lui Dumnezeu ȋn om se stinge acea flacară divină, acel foc sacru care l-a ridicat pe om din ţărână şi dintre animale şi-i ȋnnobileaza fiinţa şi condiţia spirituală. Astfel că nu filozofia vieţii ȋntru adevăr, a vieţii celei noi ȋndumnezeite, a teleologiei şi soteriologiei, a transcendenţei, este ceea ce inspiră astăzi artistul ci tanatologia culturală, a decrepitudinii morale si a nihilismului religios, a apariţiei fiinţei hibride, „nanoantromorfice”, antiteologice, anticulturale. Drept urmare şi consecinţă suntem spectatorii unui crize axiologice, relativiste, a unui climat al creaţiei ȋn care nu mai sunt judecaţi de valoare morală ori estetică. Concomitent cu procesul de „dezumanizare a artei”, şi drept consecinţa a acesteia apare şi „cultul artificialităţii”, de manipulare comercială a gustului estetic. Se chiar spune că oricine a gustat din elixirurile şi sublimul estetic etern, transcedental, nu are ce să ofere artei, arta avându-şi lumea sa, universul său liber şi independent de orice exaltare şi extrapolare metafizică.

Se simte pe undeva nevoia de vraci versaţi cu veleităţi exoterice, capabili să înţeleagă despre ce este vorba în noile forme de exprimare şi reprezentare artistică, care să traducă şi să interpreteze limbajul perplex al atâtor creaţii artistice esoterice expuse ȋn muzeele lumii. Pentru mulţi iubitori de frumos s-au ridicat parcă punţile de comunicare şi de ȋnţelegere şi cu memoria culturală a tradiţiei ştearsă, sau estompată, nu mai pot intui structurile logice, pilonii de rezistenţă ai noului edificiu cultural. Din universul poetic al expoziţiilor de artă au rămas doar pereţii goi, abstracţi, non-sensul, improvizaţia. Pentru mulţi arta nu mai este un vis lucid, o reverie, cosmos creat de fabrica de idei şi de imagini a minţii pentru a face viaţa mai edulcorată şi mai sensibilă. Lipsa de interes pentru valoarea estetică ori morală intrinsecă a artei revelate ori inspirate, lasă loc liber substitutelor seculare şi hedonist-consumatoriste să invadeze spaţiul cultural, să ne umple golul sufletesc cu mai multa anxietate.

Numai că ȋnsăşi fenomenul descralizarii artei este rezultat şi reflecţie a desacralizării omului, a icoanei vii a lui Dumenzeu ȋn această lume. Dacă în secolul al 19-lea s-a proclamat moartea lui Dumnezeu, în secolul al 20-lea a urmat moartea ontologică, spirituală şi morală a omului. Şi drept consecinţă suntem acum martori şi spectatori ai procesului de dezumanizare a artei. Asistăm la procesul de secularizare, vulgarizare şi păgânizare a culturii, al comercializării excesive a artei având drept consecinţe deteriorarea valorii estetice şi slăbirea suflului spiritual al creaţiei artistice. Pierzându-şi vocaţia metafizică ori voit, aprioric, renunţându-se la substratul spiritual, sacru, la valoarea în sine, cultura modernă şi postmoderna şi-au asumat implicit riscul dezechilibrului, al debusolării şi alienarii atât ȋn ceea ce priveşte actul creator „per se” cât şi funcţia şi vocaţia axiologică, transcedentală. Spiritul estetic autentic s-a dovedit istoric potrivit şi compatibil cu spiritul moral şi religios. Sunt o prelungire axiologică ȋntru transcendent a valorilor acestora, sunt aura, coroana de spini de pe fruntea luminoasă, calmă, „aequo animo”, a sfinţilor şi contemplativilor, a creatorilor şi a iubitorilor de frumos.

Prinşi în capcana materială, iubitorii de cultură şi creatorii de frumos de pretutindeni au devenit astfel dependenţi de influenţa banului, a buzunarelor adânci, care controlează promovarea şi ierarhizarea valorilor. Increderea oarbă şi servilă a omului ȋn puterea banului transcende imperii, culturi, naţiuni, crezuri religioase şi orientări politice. Banul este singura valoare universal recunoscută de majoritatea oamenilor, şi cum arta, publicitatea şi promovarea artistului se fac ȋn cea mai mare masură cu bani, puterea banilor determină „ipso facto” şi valoarea artei şi poziţia profesională a artistului. Nu valoarea intrinsecă a artei contează în ultimă intanţă ci gustul ori lipsa de gust estetic a lui Maecenas, patronul absolut şi zeu al artelor, cel care are resurse financiare şi este dispus să plătească arta şi artistul. După revoluţia informaţională şi virtuală, s-a instaurat şi votul popular al vizualizării, dar numărul de „click”-uri nu reflectă neapărat şi nivelul de cultivare ori expertiză estetică al juriului sau al electoratului anonim.

Este drept că artistul este liber să creeze cum şi ce vrea, numai că arta autentică şi de valoare este ȋn mare măsură marginalizată, ignorată, ȋnăbuşită din faşă de valurile tulburi şi de aluviunile imaginaţiei celei mai excentrice şi abnormale, de toată producţia ȋn masă de non-valoare şi pseudo-artă răsplătite financiar şi ȋncununate cu laurii noii ordini culturale şi a corectitudinii politice. Se poate vedea pretutindeni că un alt duh, altul decât cel al tradiţiei culturale umaniste şi religioase, a venit să tulbure apele şi să deplaseze până la dezechilibru scara de valori. Ispiteşte şi bântuie peste tot demonul nihilismului şi al relativismului estetic şi moral.

Nu se ştie dacă este doar imaginară ori autentică „spovedania” marelui maestru al artei moderne Picasso. Ȋntr-un interviu, care trebuie spus că nu este autentificat, maestrul nu se consideră pe sine un artist ȋn ȋnţelesul clasic al cuvântului precum Giotto, Tiţian, Rembrandt şi Goya. Marele maestru ar fi „mărturisit” că ar fi pictat de multe ori doar să satisfacă gustul şi snobismul atâtor critici de artă şi al celor care l-au adulat şi idolizat ca pe un demiurg. Cu alte cuvinte ar fi creat ceea ce diletanţii sau aşa zişii experţi aşteptau de la el, maestru fiind conştient ca participă de fapt la o farsă artistică. Nu sunt în masură să judec sau să demonstrez veridicitatea sau autenticitatea mărturisirii marelui maestru. Adevărul este însă că lumea de astăzi este blagoslovită cu o producţie de artă aşa zis modernă şi abstractă, cu un amalgam de linii, forme şi pete pe perete, care pretind a exprima figurativ şi artistic aspiraţiile şi ȋntregul spectru al sensibilitaţii, logicii, raţionalitaţii şi a sacrului din fiinţa şi conştiinţa omenescă. Arta de acest gen a chiar reuşit să se impună ca o dogma artistică după care se apreciază noutatea şi valoarea artistică. Graţie acestei mode culturale care se poartă, tot ceea ce este profanator, blasfemiator, excentric şi chiar grotesc este legitimat ca autentic şi este venerat iconodul, demononolatru.

Concluzia la care au ajuns unele cercuri nu lipsite şi de interes comercial şi mercantil este că salvarea artei ar trebui să fie kitsch-ul. Chiar dacă nu aspiră ca marfa lor să fie recunoscută şi legitimată ca artă în sensul clasic, tradiţional al cuvântului, promotorii conceptiei „kitsch” propun ca arta de tip „kitsch” să fie recunoscută dacă nu după criterii estetice, axiologice, să fie respectată ca potenţial şi forţă culturală dominantă, expresie a libertăţii publicului de a determina şi controla prin interesul şi prin dispoziţia de a plăti ceea ce-i place. Kitsch-ul nu pretinde a fi slujitor devotat al adevărului religios, estetic, moral. Kitsch-ul se prezinta doar ca un obiect comercial, utilitar, propagandistic, pragmatic, apreciat şi căutat de public. Cu alte cuvinte, în condiţiile noii economii de piaţa, a globalizării, kitsch-ul este răspunsul comercial şi artistic potrivit, aşa cum era nu demult arta mercenar-politică a realismului socialist şi comunist.

Unii critici consideră arta şi cultura contemporană ca fiind un fenomen memetic, iar pe om ca pe un colportor al discursului şi al ideilor culturale şi artistice, idei la propagarea cărora omul participă conştient ori inconştient, de multe ori ȋmpotriva propriului interes. Procesul este asemănător celui prin care agenţii patogeni, parazitari, infestează un organism şi de aici trec mai departe la alte organisme. Rezistenţa organismelor scade, organismele se îmbolnăvesc şi mor unul câte unul, dar agenţii patogeni rămân, supravieţuiesc. Tot aşa şi cu multe din ideile, modelele şi modele artistice postmoderne care germinează la un moment dat ȋn imaginaţia lipsită de imunitate spirituală şi har divin a unora, proliferează trecând prin alte minţi şi suflete vulnerabile, slăbind mediul prin care trec, până când reuşesc să producă în lume o epidemie culturală.

Copyright Marin Mihalache © 2017