De dragoste, de primăvară (cântec) - Adrian Păunescu

Vine primăvara iarăşi peste noi,
Vine de departe, vine de aproape,
Oameni de zăpadă pleacă înapoi,
Înapoi în lacrimi, înapoi în ape.

Trec peste câmpie carele de flori,
Urcă înspre munte verguri de lumină,
Ne simţim deodată iar nemuritori,
Poate orice boală peste noi să vină.

Se aude plânsul mamelor din veac,
Se aude brațul bărbătesc de tată
Care dă cu barda iarăşi pe arac
Ca să fie vița lumii luminată.

Primăvara cade peste noi adânc,
N-o vom duce-n braţe, o vom duce-n sânge,
Mugurii pe ramuri au născut şi plâng,
Un cocor deasupra revenirii plânge.

Iarăși florăreasa, fac un cer curat
Ghioceii, pomii tăi dă-i de vânzare,
Ceasurile-n turnuri s-au iluminat,
Bate câte-un clopot, un bătrân mai moare.

Iar eu de mine însumi ce mai pot să spun,
Te iubesc ca-n clipa întâlnirii noastre
Cu banalitatea lucrului cel bun
Care mișcă inimi și îngheață astre.

Stau decantă lumii, creierului ei,
Lampă se vede dreptul să-l las să moară
Chiar iubindu-ți unchii, sfântu-ntre femei,
Restul e tăcere, restu-i primăvară.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu