Infernul - cântul XXXIV - Dante Alighieri

CANTUL XXXIV

Cercul al nouălea: Zona a patra şi ultima: Giudecca. Trădătorii de
binefăcători.
„Priveşte-acum, grăi Virgil, în faţă
Vexilla regis prodeunt inferni1,
de poţi cu ochiul desluşi prin ceaţă."
Cum vezi2 spre seară când e sur pământul şi neguri groase se coboară-n zare o moară-naltă cum o-nvârte vântul,
aşa văzui ceva diform şi mare3
şi m-am ascuns după Virgil din mers,
căci vântu4-n şes sufla cu-nverşunare
Cu teamă-aştern câte-am văzut5 în vers, căci pe mişei abia-i zăream acum, ca printr-un geam, nedesluşit şi şters.
Sub gheaţă stau, întinşi sau drepţi, oricum, în tălpi sau creştet, pe când alţii-n frângeri cu arcul stau, din şale rupţi, duium.
Şi-ajunşi afund pe valea-n veci de plângeri, ca să-mi arate domnul meu prin ceaţă pe cel mai mândru6 făurit din îngeri,
se trase-n lături şi mă-mpinse-n faţă, „Acesta-i Dis7, zicând, şi bărbăţie s-arăţi aicea şi curaj învaţă".
Nu mă-ntrebaţi ce spaimă-am tras, vai mie, şi ce fiori mă scuturau prin spate: puţină-i vorba când se cere-a scrie.
178
Nici mort eram, nici nu trăiam a toate; dă-ţi seama deci, de mă-nţelegi, creştine, ce-nseamnă viu, să mori pe jumătate.
Voievodul negru8-al tristelor destine ieşea din gheaţă până jos spre maţe; dar eu m-asemui c-un uriaş mai bine
decât uriaşii cu-ale sale braţe; socoate9 dar ce trup îi dase muma ce-atare labe-i făuri drept soaţe!
De-a fost frumos pe cât de hâd e-acuma şi tatăl10 şi-a-nfruntat cu-nverşunare, pe drept din el îşi trage răul numa.
Rămas-am mut de spaimă şi mirare când ţeasta" lui văzui c-adăposteşte un chip la mijloc, roşu-nchis12, îmi pare,
şi alte două ce rânjeau drăceşte de peste umeri, drept în sus, egale şi-ngemănate13 se-ntâlneau în creştet.
Cel drept bătea în alb-gălbui spre poale, iar cel de-a stânga se vădea atare precum pălmaşii de pe Nil14 de vale.
Şi-un rând de-aripi purta sub fiecare,
croite-anume pentru el, uriaşe,
cum n-am văzut pânze mai mari pe mare.
De pene smulse15, se-nchirceau golaşe ca de lilieci şi când zbătea din vele16 trei vânturi reci suflau prin hău vrăjmaşe,
de-ntreg Cocitul îngheţa de ele; din ochi plângea şi bale, spumegând, pe trei bărbii scurgea dintre măsele.
179
Ca meliţa bătea din dinţi rupând cu fice gură piept, grumaz, picioare, şi trei deodată canonea muşcând.
Dar cel din faţă, înşfăcat şi-n gheare, colţoşii dinţi nici că-i simţea-n făptură, căci zece piei îi jupuia-n spinare.
„Acesta-aici, ce chin mai mare-ndură e Iuda17, zise domnul meu, şi zace cu trupu-afară şi cu capu-n gură.
Iar din ceilalţi, cel care-atârnă-ncoace din gura neagră spânzurând, e Brut18, (cumplit se zbate, precum vezi, dar tace19),
iar cellalt Cassiu20, mai voinic făcut.
Ci noaptea suie; nu-i de noi răgazul.
Să mergem dar, căci toate le-am văzut21."
Pe voia lui i-nlănţuii grumazul, şi-aflând el loc şi vreme cu priinţă, când din aripă falfai viteazul,
se agăţă de blana lui, velinţă, şi coborî cu viţele-i prelunge, strivit de zid22 şi-a lui păroasă fiinţă.
Iar când ajuns-a unde şoldu-mpunge şi-ncheietura prinde-n el răsad, maestrul meu, vărsând sudori de sânge,
croi cu capul23 spre picioare vad
şi merse-n sus ca la vreo zece şchioape,
încât crezui24 că iar mă-ntoarce-n iad.
„Te ţine strâns, căci prin atari25 hârtoape, grăi trudit, să urce-i scris, pe brâncă, cel care vrea de negrul fund să scape."
180
Apoi ieşi printr-o spărtură-n stâncă, mă puse jos, iar el un pas făcând sări cu grijă peste groapa-adâncă.
Privii în sus spre Lucifer, crezând că-l voi zări cum l-am lăsat, pe brânci, dar îl văzui26 cu talpa-n sus şezând:
şi cât de mare-mi fu uimirea-atunci închipuie-şi cei săraci cu duhul27, care nu ştiu ce punct am străbătut prin stânci.
Şi-atunci Virgil: „Ridică-te-n picioare, grăi pripit, căci drumu-i lung şi-avan, iar soarele28 de mult sclipeşte-n zare".
Nu-n încăperi ca de palat ne-aflam ci într-o hrubă cu pietriş podită, în care rază nu răzbea prin geam.
„Maestre, -am zis, până-a lăsa smolită Gheena-n fund, acum ca şi-alte ori, adu lumină-n mintea mea-ndoită.
De ce stă-n cap şi cu picioru-n nori? şi unde-i gheaţa ce-mbrăca mormântul? au cum ajuns-am din amurg în zori?"
„Te crezi dincolo, i-auzii cuvântul,
de locu-n care, cu tot trupul meu
m-am prins de râma29 ce scurma pământul.
Dincolo-ai fost30 cât scoborât-am eu; ci-odată-ntors, trecut-ai punctul-teacă ce-atrage-n sine tot ce-atârnă greu.
Te afli-acum sub bolta31 ce se-apleacă potrivnic celei ce cuprinde-uscatul, sub culmea32 cărei fu sortit să zacă
181

cel răstignit ce n-a ştiut păcatul;
tu stai pe-o palmă33 de pământ ce-şi are
drept în Giudecca corespuns cu statul.
E-n zori aici34 când ziua-acolo moare; iar cel ce35 trepte ne urzi din bunde, stă bine-nfipt, şi-acum, tot în picioare.
Căzu din cer pe-acest meleag, de unde uscatu-întins spre marea verde-albastră, de spaima lui36 se cuibări sub unde
şi se retrase pe sub bolta noastră;
înfricoşat lăsă-mprejur pustie37,
pre câte vezi, şi se-nălţă în creastă38."
E jos un loc39, cam cât în lung se-nscrie huruba-n stânci, de Belzebut departe, ce nu prin văz, ci prin auz te-mbie
să-i .dai de urmă, căci un râu40l-mparte, ivit din gura unei stânci ce-adumbră izvorul lui, şi curge lin, deoparte.
Pornirăm dar pe cărăruia sumbră spre lumea albă de lumini, prin prund, şi fără gând de-a poposi la umbră
urcarăm sus şi printr-un ochi rotund zării la capul căii lungi şi grele podoapa bolţii4l-n cer, şi din străfund
ieşirăm iar către lumini şi stele42

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Dante Alighieri








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.