Infernul - cântul XXV - Dante Alighieri

Cercul al optulea: Bolgia a şaptea. Hoţii.
Sfârşind tâlharul, se smuci din şale şi-un sfârc de deget1 arătând cu ură, răcni spre cer: „în ciuda vrerii tale!"
De-atunci încolo şerpii2 dragi îmi fură, căci unul roată peste gât l-încinse, părând a zice: „Ajungă-ţi! Taci din gură!"
iar altul peste braţe mi-l cuprinse, strângându-l bine peste piept, ca-n funii, şi-orice putinţă de-a mişca îi frânse.
Pistoie3, tu, de ce nu-ţi pui tribunii să-ţi deie foc, ca să te stingi în umbră, de-n mârşăvii ţi-ai întrecut străbunii4?
Prin toată-a morţii-mpărăţie sumbră, nici chiar tebanul5 fulgerat de sus nu-mi apăru mai trufaş c-astă umbră.6
Porni fugind şi-o vorbă n-a mai spus, când un centaur7 mi-apăru-n răscruce, răcnind mânios: „Mişele, mi te-ai dus?"
Nu cred c-adună-atâţia şerpi în smârce Maremma8, câţi erau pe-a lui făptură până pe unde-a chip de om9 aduce.
Şi pus pe ceafă, -nfipt pe curmătură, cu-aripi întinse un dragon călare văpăi şi foc scuipa prin nări şi gură.
130
1
Grăi Virgil: „Acesta-i10 monstrul care sub Aventin1', pândind pe-ascunse căi, făcu din sânge-adesea lac şi mare.
Nu bate-acelaşi drum cu fraţii săi12, căci a furat cu vicleşug în lege cirezile13 care păşteau pe văi.
14
Ci-l năpusti cu sute de ciomege Hercul, plătindu-i fapta şi-l ucise, deşi din ele nu simţi nici zece."
Pe când vorbea, iar cel'lalt duh pierise,
trei inşi se strecurară pe sub noi,
pe cari nici eu, nici dânsul nu-i zărise.
Dar când strigară: „Cine sunteţi voi?" Curmarăm vorba cât ai zice „lume" şi doar la dânşii luarăm seama-apoi.
Nu-i cunoşteam15; dar se-ntâmplă anume (cum numai soarta ştie să chitească) să-şi zică unul altuia pe nume
şi „Cianfa16, unde eşti?" să se rostească; făcut-am semn către Virgil spre-a-l ţine pe loc să stea, tăcut şi să privească.
De-ţi vine greu17 să crezi acum, creştine, câte-am să-ţi spun, eu nu mă mir defel, când chiar şi eu de-abia pot crede-n mine.
Cum îl priveam şi stăm pierdut astfel, un şarpe gros cu şase labe-ntinse văzui sărind pe-un duh de lângă el.
Cu două labe braţele-i cuprinse şi sfârtecându-i fălcile bărboase, cu alte două pântecu-i încinse.
131
Apoi, după ce-l strânse peste coapse, cu cele dinapoi, vârându-şi coada taman prin ele, pe la spate-o scoase.
Nu-i iedere să-şi strângă-atare mlada precum acolo fiara blestemată pe bietul duh îşi răsucea torsada.
Lipiţi18 apoi ca ceara frământată, se plămădiră mestecând culoare, de nu păreau ce-au fost de prima dată,
tot astfel19 cum se-amestecă-n vâlvoare, când arde-n foc o filă de pripas, cănitul brun cu albul care moare.
Iar ceilalţi doi, care-l priveau, pe-un glas strigau la el: „Cum te-ai schimbat, Agnelle20! Nici doi nu eşti, nici unul n-ai rămas."
Din două2'-o ţeastă răsărea din ele şi două feţe-ntr-una se-mpliniră, cu totul alta-n trăsături şi piele.
Din patru labe două răsăriră,
iar coapse, pântec, piept şi spate-apoi
un singur trup nemaivăzut urziră.
N-avea nimic din ce-avusese-n doi; şi unul şi cel'lalt22 părea să fie, şi slut astfel porni cu paşi greoi.
Precum şopârla23 vara, pe câmpie, cătându-şi mai la umbră vreun ungher, aleargă-ntins ca fulgeru-n tărie,
la fel spre duhuri, ca picat din cer, întărâtat sări un şarpe mic şi negricios ca bobul de piper;
132
străpunse-un duh cu capul prin buric şi-apoi căzu 'naintea lui aşa cum cade frânt de seceră un spic.
Străpunsul îl privi, dar nu crâcnea, ci-nfipt în glezne, neputând să umble, cum cel cuprins de fierbinţeli căsca.
Priviri ciudoase-şi aruncau şi strâmbe,
zvârlind prin nări şi rană-n văgăune
nori groşi de fum24 ce se-mpleteau în trâmbe.
Ci tacă25-aici Lucan pe unde spune cum a pierit răpus de şerpi în mers Nassid cu-ai săi, şi-asculte-aici minune.
Şi tacă-Ovid26 atunci când scrie-n vers
cum Aretusa se făcu izvor
şi şarpe Cadm; eu n-am să-l pizmuiesc27,
căci n-a schimbat nicicând un târâtor şi nici vreun om, astfel ca fiecare să se prefacă-n celălalt uşor.
Deodată-n pas purces-au la schimbare: coada28 năpârcii se crăpă în două, iar duhul una se făcu29-n picioare.
Şi tălpile şi coapsele-amândouă într-una se lipiră-încât părea, fără stinghii, întruchipare nouă.
Iar coada-n schimb în trup se prefăcea, şi pielea străbătută de fiori, scorţoasă-aici, dincolo se muia.
Intrară pe-urmă braţele30-n subsori, iar labele năpârcii se-alungiră din scurte ce erau de două ori.
133
Cele de jos, lipite, se-mpletiră
în mădularul-ascuns pe sub veşminte,
iar dintr-al umbrei două brânci ieşiră.
Şi-n timp ce fumu-i învălea fierbinte, cu păr31 pe unul dovedind că-n faţă, iar pe cel'lalt îl năpârlea-nainte,
duhul căzu32, iar şarpele pe braţă se ridică, fară-a-şi clinti privirea, sub care ambii se schimbau la faţă.
Pe-a lui, al doilea, cum cerea menirea, şi-o trase-n lături şi din tot ce-a tras33 urechi ieşiră, cum le-mplântă firea;
din mult apoi, puţinul ce-a rămas pe-obrajii supţi şi tâmpla măslinie se strânse-n gură şi deasupra-n nas.
Cel frânt, în schimb, îşi trase-n scărfarlie urechile, cu lob cu tot, deodată, precum se trage melcu-n cochilie.
Iar limba lui34 la vorbă dezlegată crăpă; cealaltă se făcu ţugui şi-atunci şi fumul încetă pe dată.
Schimbat în şarpe, sufletul tehui o luă la vale, şuierând chemare şi-ocări scuipând, cel'lalt pe urma lui.
Apoi, sucindu-şi proaspăta35 spinare,
grăi spre-al doilea: „Mi-ar plăcea să-nceapă
şi Buoso36-n brânci să urce pe cărare".
Astfel văzui pe cea de-a şaptea groapă37 schimb şi preschimb38; şi fiindcă toate-s noi, , ă am iertare dacă peana-mi39 şchioapă.
134
Deşi la minte40 mă simţeam greoi şi ochii tulburi îmi erau sub pleoape, n-au dispărut aşa *ând cei doi,
încât Sciancato41 din priviri să-mi scape; căci singur el nu-şi preschimbase faţa din trei câţi îmi veniseră aproape.
42 ,
Gaville frânse-n cel de-al treilea4 viaţa.
sa
135

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Dante Alighieri








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.