Infernul - cântul VIII - Dante Alighieri

CANTUL VIII

Cercul al cincilea: Mânioşii. Trecerea fluviului Stix in barca lui Flegias. Filippo Argenti. Cetatea Di te.
Spun dar, urmând1, că până-a nu ajunge la turnu-nalt, privirăm sus spre el şi vârful lui ce zările străpunge,
căci două facle2-nfipte în crenel
şi-o-a treia-n zări, ce-i răspundea în noapte,
zărirăm sus. Drept care, -ntors spre-acel
■ ce-i plin de-nţelepciune3-n gând şi-n fapte, l-am întrebat: „Cine-a aprins lucoare şi ce-şi grăiesc văpăile4 în şoapte?"
„Priveşte-n sus, pe undele murdare şi ce-aşteptăm5 ai să pricepi de-ndată, de poţi vedea prin ceaţa bălţii-n zare."
Nicicând din coardă n-a ţâşnit săgeată6 mai iute decât luntrea ce vioi tăia văzduhul, zveltă, neînfricată
şi scobora pe ape către noi,
c-un singur om la cârma ei ce-amarnic
striga: „Te-am prins! Să nu dai înapoi!"
Şi-atunci Virgil: „O, Flegias7, strigi zadarnic.
Nu vei avea, dacă te-mbii la trudă,
doar cât vom trece pe-acest loc scârbavnic."
Cum cel prostit, când îi e dat s-audă că-i înşelat şi remuşcări încearcă, la fel şi Flegias spumega de ciudă.
42
Maestrul meu păşi dintâi în barcă, trăgându-mă cu mâna lui pe punte şi-abia atunci simţii că se încarcă8.
De-ndată ce urcarăm, vechea luntre, mai grea pe valuri, se porni mai iute ca-n alte daţi, întinsul să-l înfrunte.
Şi cum pluteam pe apele stătute, un duh9 glodos se sumeţi să-ngâne: „Tu cine eşti10, de-ncalci cele ştiute?"
„De moartea-ncalc, grăii, nu voi rămâne. Dar tu, ce-n tină îţi cufunzi durerea?" „Sunt duh ce plâng"", grăi cu-amărăciune.
Şi-atuncea eu: „Cu plânsul şi cu fierea rămâi, căci te cunosc din câte-ngâni, chiar dacă tina12 îţi mânjeşte pielea."
întinse-atunci13 spre luntre-a sale mâni, dar domnul meu îl îmbrânci scârbit, strigând la el: „în smârc14, cu ceilalţi câni!"
Mă prinse-n braţe-apoi şi, mulţumit, mă sărută zicându-mi: „Suflet mare, ferice maica15 ce te-a zămislit.
Ăst duh de trufaş n-avu soţ sub soare; nimic pe urme-i n-a lăsat de preţ, de-aceea-acum cuprins e de turbare.
Şi câţi din cei ce se cred regi în jeţ s-or tăvăli ca porcii 16-aici, prevăd, lăsând pe urme silă şi dispreţ!"
„Maestre, -am spus, mult mi-aş dori să-l văd17
scufuns până la creştet în leşie18,
cât timp mai suntem într-acest prăpăd."
43
Grăi Virgil: „Dorinţa 19-are să-ţi fie, 'nainte să vezi malul, împlinită, căci ţi se cade-atare bucurie."
Nu mult trecu şi ceata-mpotmolită atare-n spate îi sări ciorchine, că şi-azi înalţ la ceruri mulţumită.
„Săriţi, răcneau, pe el! Ţineţi-l bine!" şi arţăgoasa umbră florentină se sfârteca ea singură pe sine.
Nu-i vrednică20 povestea-n loc să-mi ţină: de-aceea spun c-un geamăt surd mă puse să cat cu ochii geana de lumină.
„Se-apropie-acum cetatea Dite21, -mi spuse maestrul meu, ce-ascunde sub obroc mulţimi de umbre şi dureri nespuse."
„Văd bine, -am spus, maestre, la mijloc ca nişte turle de moschee22, -egale, de-un roşu-aprins, parc-ar ieşi din foc."
Şi dânsu-atunci: „în flăcările sale un foc etern le-ncinge şi le-nghite, pre câte vezi în fund de iad , pe vale."
Ajuns-am dar la gropile-adâncite24 ce roată strâng cetatea-n brăcinare, cu ziduri groase, ca din fier clădite.
Şi dând ocol pe apele murdare, sosiţi pe mal, luntraşul iscusit: „Ieşiţi 5, răcni; ajuns-aţi la intrare!"
Mai mult de-o mie-n poartă am zărit
de draci ciudoşi26 urlând cu glasuri sparte:
„Au cine-i cel ce fară-a fi murit
44
pătrunde-n lumea duhurilor moarte?" Făcu Virgil un semn ca să-i împece, poftind cu ei să sfatuiască-aparte.
Şi potoliţi atunci, ca să mă-ncerce, către Virgil strigară: „Dintre voi să vii tu singur27. Celălalt să plece.
încerce-şi singur drumul înapoi,
de-o vrea şi-o şti prin noapte a străpunge;
tu ce l-ai adus, tu-ai să rămâi la noi."
La vorba lor simţii că mă împunge până-n rărunchi o teamă cu păcat: gândeam că-n veci pe lume n-oi ajunge.
„Maestre scump, ce-ntr-ajutor mi-ai stat de-atâtea ori la cumpene şi care de rele şi primejdii m-ai scăpat,
nu mă lasă, strigai cu-nfrigurare,
şi dacă-n cale ni se pun stihii,
să ne grăbim pe vechea-ne cărare."
Ci domnul meu ne-nfricoşat grăi:
„Să nu te temi28, căci Domnul m-a-nvoit
şi nimeni paşii nu ni-i poate-opri.
Aşteaptă-aici, şi sufletul trudit să-ţi fie pururi de nădejdi sorginte; n-am să te las pustiu şi rătăcit."
Aşa plecă preabunul meu părinte
şi eu rămas-am îndoielii pradă,
cu „vine-ori nu29" luptându-mi-se-n minte.
N-aş şti să spun dacă s-au luat la sfadă ori ce le-a spus maestrul înţelept, dar după ziduri toţi s-au tras grămadă.
45
Cu lacăt poarta-i zăvorâră-n piept şi el porni tăcut şi-adus de spate unde ştia că stăm ca să-l aştept.
Păşea mâhnit, cu pleoapele lăsate30 şi „Cine oare31, l-auzeam că spune, nu mă-nvoieşte-n jalnica cetate?"
Şi mie-apoi: „De vin cu-amărăciune, nu te speria; voi frânge-acest popor, oricine-i cel ce-n calea mea se pune.
Din vremi străveche-i cutezanţa lor, vădită-n prag de poartă mai cu vază, care-a rămas de-atunci fără zăvor32.
Pe ea citit-ai buchiile33 de groază:
dar dând-o-n urmă34, către noi se-abate,
din brâu în brâu şi fără soli de pază
■acel35 prin care vom intra-n cetate.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Dante Alighieri








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.