Infernul - cântul VI - Dante Alighieri

Cercul al treilea: Lacomii. Cerber. Ciacco vorbeşte despre Florenţa şi îi prezice lui Dante exilul.
într-un târziu, când mintea rătăcită de mila ce-o simţisem pentru ei1 îşi reveni din jalea pătimită,
oriunde-n jur m-aş fi uitat prin schei şi m-aş-fi-ntors, vedeam pe văi afunde tot alte cazne şi-alţi căzniţi2 mişei.
în brâu-al treilea mă aflam, pe unde eternă, -acerbă, rece, blestemată mereu aceeaşi, ploaia3 te pătrunde.
Zăpadă, grindini, apă întinată prin hăuri negre se revarsă-n ploi şi pute4 greu ţărâna pe sub zloată.
Iar Cerber5, fiara hâdă, sub puhoi, din trei gâtlejuri latră cu mânie pe cei ce zac în ploaie şi noroi.
Un pântec larg6, o barbă cenuşie şi ochi aprinşi el are, ca tăciunii, şi gheare lungi cu care morţi sfâşie.
Toţi urlă-n ploaie precum urlă cânii7 şi se sucesc de parc-ar fi-n frigare, ferind o rână8 la-adăpostul rânii.
Când Cerber, râma9, ne zări-n ninsoare căscă trei guri şi colţi de fiară scoase, cutremurat10 din cap până-n picioare.
32
33
Atunci Virgil, cu mâini sârguincioase scurmă ţărâna1' şi, cum zvârli pită, zvârli cu ea în gurile băloase.
Ca fiara12 care latră hămesită
şi tace-apoi, de-i dai, ca mâncăcioşii
zorindu-se să-mbuce şi să-nghită,
la fel cu scârnav bot şi ochii roşii
tăcu şi Cerber care latră pus,
că surzi13 s-ar vrea pe-acolo păcătoşii.
Pornirăm dar, călcând în mers, de sus, sub ploaia care li-e din veci stăpână, deşertăciuni14 ce trupuri par, dar nu-s.
Zăceau întinşi cu toţii în ţărână şi unul doar, când ne zări-n pomost prin faţa lui, se ridică-ntr-o rână.
„O, tuce-ajuns-ai pe tărâmul nost, cunoaşte-mă, grăi, de poţi15, din ceată, căci mai trăiam când zămislit ai fost."
Şi i-am răspuns: „Durerea ce ţi-e dată alungă, poate, chipul tău din mine, încât nu-mi pare a-l fi văzut vreodată.
Dar cine eşti de-atare chin te ţine? Că şi de-ar fi vreo caznă mai haină, nu-i alta mai scârbavnică16, văd bine."
Şi mi-a răspuns: „Cetatea ta17 cea plină de pizmă-astfel că se revarsă-n lume, m-a ocrotit în viaţa cea senină.
Drept Ciacco'8-ai tăi mă cunoşteau pe nume; de lacom, fără saţ m-am îmbuibat şi drept aceea zac sub ploi şi brume.
34
Dar singur nu-s: acelaşi greu păcat îl ispăşesc şi-aceeaşi caznă-i strânge pe toţi din jur." Mai mult n-a cuvântat.
„O, Ciacco, -am zis, durerea ta mă frânge şi-amare lacrimi dă din ochi să-mi scoată; dar spune, dacă ştii, unde-or ajunge
urmaşii noştri-n urbea dezbinată19 şi cum de s-a-ncuibat zâzania-n ţară? Mai naşte-n ea vreun om dintr-o bucată?"
Răspunse-atunci: „De sfada nu-i doboară20,
se vor ciocni şi-ncăieraţi orbeşte2'
cei Albi pe Negrii-i vor goni22 cu-ocară.
Dar şi puterea celorlalţi va creşte şi-n nici trei ani pe dânşii23-i vor călca, prin forţa cui24 azi încă şovăieşte.
Mult timp25 semeţi, cu fruntea sus vor sta, ţinându-i pe învinşi în împilare, oricât s-or plânge ei şi-or blestema.
Cinstiţi mai sunt vreo doi26, dar n-au cătare: trufia, pizma şi zgârcenia toată27 scântei au fost ce-au dus la-ncăierare."
Sfârşi cu-acestea vorba-nlăcrămată şi-am spus atunci: „îndură-te de mine şi dăruie-mi cuvântu-ţi înc-o dată.
De-Ârrigo, Mosca28, demni de neam şi sine, de Rusticucci şi Farinata-mi cântă, Tegghiai şi toţi ce-au osârdit spre bine29.
Ei unde sunt? Te-ndură şi cuvântă, căci ard să ştiu de-i îndulceşte raiul sau iadu-n fund cu cazne de-i frământă."
35
„De cei mai răi ei se lipesc ca scaiul şi alte vini îi trag din greu la fund; de-ai să cobori, le vei cunoaşte traiul.
Dar când vei fi pe-al lumii dulce prund, mai cântă şi de mine30 câteodată. Atâta-ţi spun şi alta nu-ţi răspund."
Şi-astfel zicând mă mai privi o dată pieziş31, şi-n tina dimprejur, porcească, pe brânci căzu cu ceilalţi orbi32 din ceată.
Grăi Virgil: „Nu-i scris să se trezească până ce trâmbiţi îngereşti cuvântul puterii ce-i urăşte33-au să-l vestească.
Ei toţi atunci îşi vor găsi mormântul şi, reîntrupaţi în cărni şi-n mădulare, de-osânda lor va bubui pământul34."
Astfel vorbind de viaţa viitoare, păşeam arar pe scârnave podele35 de umbre, tină, ploaie şi ninsoare.
„Maestre, -am zis, aceste chinuri grele
după judeţ36 îşi vor spori tăria?
Vor fi mai blânde-ori tot atât de rele?"
„Adu-ţi în gând, grăi, Filosofia37:
tot ce-i plinit mai greu şi aprig se simte
dureri ori chin, mai dulce bucuria.
Şi chiar de-aicea38 blestematei ginte desăvârşirea nu-i e dat s-o ştie, de judecată leagă dor fierbinte."
Astfel, vorbind mai mult decât pot scrie, băturăm roată39 brâul lui Satan şi-ajunşi pe unde scoborâşu-mbie,
am dat de Pluto40, vajnicul duşman.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Dante Alighieri








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.