Infernul - cântul V - Dante Alighieri

Cercul al doilea. Judecătorul Infernului: Minos. Păcătoşii din
dragoste. Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta.
Povestea lor de dragoste şi de moarte.
Din primul brâu1 am coborât astfel
în cel de-al doilea, ce mai strâmt roteşte,
dar chin mai mare2 adăposteşte-n el.
Acolo-n prag stă Minos3 şi rânjeşte, greşeala cată, iar apoi, turbat, . precum 'şi-nvârte coada4 lui, meneşte.
Ajuns în faţă-i, duhul blestemat5 de-a fir-a-păr greşeala-n văz şi-aruncă, iar el6, ce-i priceput întru păcat,
i-alege loc în iad şi-i dă poruncă de câte ori cu coada-ncinge laţ, atâtea brâuri să scoboare-n stâncă;
în faţă-i veşnic mulţi sunt adunaţi şi rând pe rând ajung la sorocire, grăiesc, aud7 şi-n fund sunt aruncaţi.
„O, tu, ce calci lăcaşul de mâhnire, strigă spre mine gros, când mă zări, curmându-şi8 silnic crunta lui menire,
au cui te-ncrezi9? Fereşte-ţi paşii aci! Să nu te-nşele pragul larg10. Păzea!" şi-atunci maestrul: „Minos, nu răcni!
Nu pune-oprelişti tu în calea sa; aceasta-i vrerea-n ceruri" sus; s-o-ndure se cade omul. Alta nu-ntreba."
28
Simţeam acum vuind ca o pădure scrâşniri şi geamăt strânse dimpreună, ce se roteau prin tainiţele sure,
pe unde-n veci nici soare nu-i, nici lună şi-ntreg văzduhu-ntărâtat tresare şi muge surd ca marea pe furtună.
Drăcescul iureş12 care-n veci nu moare pe morţi îi poartă-n voia lui, orbeşte, şi crunt îi zbate-n apriga vâltoare.
Iar când vântoasa-i smulge şi-o porneşte, ţâşnesc strigări şi vaier lung pe vale şi blesteme spre cel ce zămisleşte.
Văzui atunci că pe-astă cruntă cale sunt osândiţi cei ce-au robit în gând puterea minţii poftelor carnale.
Şi cum pe-aripi13 se lasă rând pe rând fugind de toamnă păsări călătoare, la fel şi ei se lasă duşi de vânt,
în sus, în jos14, de-a valma, fără stare, şi-n veci sunt puşi să se-nfăşoare-n caier, şi-n veci sortiţi să geamă şi să zboare.
Şi cum cocorii-şi cântă jalea15-n vaier
şi stolul lor o dâră lungă-nscrie,
la fel văzui venind plângând prin aer
un şir prelung purtat de vijelie şi-am întrebat: „Maestre, cine-s oare cei osândiţi de noaptea plumburie?"
„Cea pusă-n fruntea celorlalţi să zboare pe lume-a fost împărăteasă-odată, răspunse el, şi-a stăpânit popoare;
29
dar într-atât de pofte subjugată, încât desfrâu-îl consfinţi pe lume ca nu cumva să fie defăimată.
Semiramida-i ea16 şi-n cărţi se spune17 că-i fu lui Nin femeie şi c-a stat pe unde azi sultanul18 ţări supune.
Din dragostea cealaltă19 şi-a curmat al vieţii fir şi şi-a-nşelat bărbatul; cu ele stă şi Cleopatra20-n sfat,
şi stă Elena21, ce-a iscat turbatul război purtat atâta vreme22-n van, şi-n luptă mort, Ahile23, neînfricatul.
Priveşte către Paris şi Tristan24." Şi rând pe rând îmi arătă jelirea acelor frânţi de-al dragostei elan.
Ci, ascultând cum deapănă-amintirea de cavaleri şi doamne de-altădată, mă-nvinse mila mai să-mi pierd simţirea
şi-am zis: „Poete, -aş agrăi din ceată pe-aceia doi25 ce strânşi la zbor se-mbie şi ca şi fulgul26 de uşori se-arată."
„Aproape, spuse, când vor fi să fie, pe dragostea27 ce le-a săpat mormântul îi roagă să se-apropie şi-au să vie."
Abia-i împinse-n preajma noastră vântul şi-am zis : "Grăiţi, de nu vă-mpinge zorul, o, inimi frânte, şi vi-e dat cuvântul29."
Precum hulubii30, când îi mână dorul de cuibul dulce, -ntind aripi uşoare şi-aceeaşi vrere le grăbeşte zborul,
30
aşa şi ei spre noi, din ceata3'-n care Didona stă, prin iureşu-nvrăjbit, atât foc pusesem în strigare.
„O suflet bun şi nobil ce-ai trudit s-ajungi aici, noi, ce pământu-odată cu-al nostru sânge-n lume-am înroşit,
de nu ne-ar fi vrăjmaş32 cerescul tată, noi l-am ruga să-ţi deie moarte-uşoară, căci milă ai de soarta ce ni-e dată.
De vrei s-asculţi povestea noastră-amară ori să ne-ntrebi, te-om asculta şi-om spune, până ce vântul33 nu se-ndeamnă iară.
Cetatea34-n care m-am născut pe lume pe ţărm35 adastă unde Padul moare cu-ai săi36, şi apa şi-o revarsă-n spume.
Iubirea care-n cei aleşi tresare
îl prinse-n mreji cu-a mea făptură, moartă
în chip ce şi-azi, când mi-amintesc, mă doare.
Iubirea care37 pe iubiţi nu-i iartă de chipu-i drag pe veci m-a-nlănţuit, încât, cum vezi, nu-i chin să ne despartă.
Iubirea38-aceeaşi moarte ne-a sortit: străfund de iad39 pe ucigaş l-aşteaptă." Astfel grăi. Şi cum şedeam mâhnit
de-a lor osândă tălmăcită-n faptă, lăsai obrazu-n jos, către pământ40, pân' ce Virgil: "Ce ai?" rosti în şoaptă.
Târziu4', când glasu-mi se rosti-n cuvânt: „O, câte vise şi ce dor de viaţă i-a-mpins, grăii, pe aceştia spre mormânt!"
31
Şi-ntors spre ei: „Francesca42-am spus, pe faţă îmi aştern lacrimi dorul tău şi chinul; ci spune-mi tu, pe când eraţi în viaţă
şi încă dulce vă era suspinul,
cum de v-aţi prins în mreaja de ispite43
şi dragostei i-aţi cunoscut veninul?"
„Nu-i chin mai mare-n vremi nenorocite decât - răspunse-n lacrimi şi păli -să-ţi aminteşti de clipe fericite44.
Şi-o ştie domnul tău45. Dar de mă-mbii să-ţi spun dorinţa cum ne-a-nvins treptat, suspin şi grai rostind voi împleti.
Citeam odată cum l-a subjugat pe cavalerul Lancelot46 iubirea; singuri eram şi fără de păcat.
•Adesea-n taină ne-am surprins privirea şi-acelaşi gând obrajii ne-a pălit; ci-un singur vers ne-a biruit simţirea.
Când am citit cum zâmbetul râvnit i-l sărută pe gură Lancelot, acesta ce mi-e veci nedespărţit
mă sărută şi-un freamăt47 era tot; de-atunci nicicând n-am mai citit 'nainte căci pentru noi fu cartea Galeot48."
Şi-n timp ce unul se rostea în cuvinte, cel'lalt plângea, astfel încât, dovadă că-mi frânse mila grai şi simţăminte,
căzui49 cum numai morţii pot să cadă.

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Dante Alighieri








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.