Dădacei - Charles Baudelaire

Dădacei mare-n suflet, ce-o pizmuiai, ursuză,
Și care-și doarme somnul umil sub o peluză,
Ar trebui să-i ducem un buchețel de flori ;
Sărmanii morți, sub iarbă, sunt multe-ndurători
Și, când Octombre-și pune, luând uscături din arbori,
Posacele lui vânturi să bată printre marmori,
Ei socotesc că viii sunt poate cam ingrați,
Căci dorm pe sub pilote, cu somnul împăcați,
În timp ce, roși de-o neagră, morbidă reverie,
Sărmanii morți sunt pururi lipsiți de companie.
Schelete degerate, merinde pentru viermi,
Ei simt simt cum se adună zăpezi și multe ierni
Și secolul se scurge și nu e nici o rudă
Mormântul lor în ruină să-l curețe cu trudă.

Când se aud butucii troznind alene-n foc,
Când colo în fotoliu eu iau pe gânduri loc,
În seara de decembre ce pâlpâie, albastră,
De-ar fi s-o văd deodată șezând lângă fereastră,
Solemnă și venită din patul ei etern
La cel crescut pe vremuri sub ochiul său matern,
Ce aș putea să-i bâigui la inima-i pioasă,
La bietele ei lacrimi de bonă credincioasă?

traducere Octavian Soviany


vezi mai multe poezii de: Charles Baudelaire








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.