Instinctul - Cesare Pavese

Omul bătrân, dezamăgit de lucrurile toate,
din pragul casei în soarele molcuţ
priveşte câinele şi căţeaua ce dau frâu liber instinctului.

Pe gura fără dinţi se aleargă muştele.
Femeia i-a murit de ceva timp. Şi ea
la fel ca toate căţelele nu vroia să ştie de nimic,
dar avea instinct. Omul bătrân adulmeca
- încă nu era fără dinţi -, noaptea venea,
se culcau în pat. Era bun instinctul.

Ceea ce place la un câine este marea lui libertate.
De dimineaţă până seara hoinăreşte pe stradă;
şi acu' mănâncă acu' doarme, acu' se împerechează:
nici măcar nu aşteaptă noaptea. Cugetă,
precum adulmecă, şi mirosurile pe care le simte sunt ale sale..

Omul bătrân îşi aminteşte că odată, ziua,
a făcut-o şi el precum câinele într-un lan de grâu.
Nu mai ştie cu ce căţea, dar îşi aminteşte soarele mare
şi sudoarea şi pofta de-a nu termina niciodată.
Era ca într-un pat. De s-ar întoarce anii,
ar vrea s-o mai facă tot într-un lan de grâu.

Coboară pe stradă o femeie şi se opreşte să privească;
trece şi preotul şi întoarce capul. În piaţa publică
se poate face orice. Până şi femeia,
care are o reţinere în a-şi întoarce capul după bărbat, se opreşte.
Doar un puşti nu rabdă jocul
şi aruncă în el cu pietre. Omul bătrân se-nfurie.

Traducere Mara Chiriţescu


vezi mai multe poezii de: Cesare Pavese








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.