Cei nouă monştri - Cesar Vallejo

şi, spre nefericire,
durerea creşte-n lume cu fiecare clipă,
creşte cu treizeci de minute pe secundă, pas cu pas,
şi natura durerii este durere de două ori,
şi condiţia martirajului, carnivoră, vorace,
este durere de două de două ori,
şi rostul ierbii,neprihănite, durere
de două ori
şi binele de-a fi ne doare îndoit.

niciodată, oameni umani,
n-a existat atîta durere în piept, în guler, în
portmoneu,
în pahar, în măcelărie, în aritmetică.
niciodată atîta mîngîiere dureroasă,
niciodată n-a lovit atît de aproape departele,
niciodată focul niciodată
nu şi-a jucat mai bine rolul de mort rece!
niciodată, domnule ministru al sănătăţii, niciodată
sănătatea n-a fost mai mortală, niciodată
migrenă n-a scos atîta frunte din frunte!
pînă şi dulapul a simţit în rafturile lui durerea,
şi inima, în cutia ei, durerea,
şi şopîrla, în cutia ei, durerea.

creşte nefericirea, fraţilor oameni,
mai repede decît maşina, decît zece maşini,
creşte,
cu viţa lui Rousseau, cu bărbile noastre,
creşte răul din motive necunoscute nouă,
ne scufundăm în propriile noastre lichide,
în noroiul propriu şi-n propriul nor solid!
suferinţa îşi schimbă unghiurile, face
în aşa fel ca fierea să cadă vertical
cu pavajul,
ochiul să fie văzut şi urechea auzită,
şi urechea aceasta bate de nouă ori
la ora fulgerului şi scoate nouă hohote
la ora grîului, nouă sunete de femeie
la ora plînsului, nouă cîntece
la ora foamei şi nouă trăznete,
nouă lovituri, mai puţin un ţipat.

durerea ne sfîşie, fraţilor oameni,
din spate, din faţă, din profil,
ne înnebuneşte în cinematografe,
ne răstigneşte în gramofoane,
ne dezarticulează în pat, cade perpendicular
cu biletele noastre de călătorie, cu scrisorile;
şi e foarte grav să suferi, măcar de te-ai putea ruga...
căci, că urmare a
durerii, există unii
care se nasc, alţii care cresc, alţii care mor,
şi alţii ce se nasc şi nu mor, alţii
care mor fără să se fi născut, şi alţii
ce nici nu se nasc şi nici nu mor(sînt cei mai mulţi).
de asemeni, ca urmare a
suferinţei, sînt trist
pînă peste cap, şi mai trist pînă la călcîie,
de a vedea pîinea răstignită, plutind
însîngerată,
plîngînd, de a vedea ceapa,
cerealele, în general, făina,
sarea, pulverizată, apa fugind,
vinul, un ecce-homo,
atît de palidă zăpadă şi soarele atît de roşu!
cum, fraţilor, oameni,
să nu vă spun, că nu mai pot,
nu mai pot cu atîtea sertare,
cu atîtea minute, cu atîtea
şopîrle, cu atîtea
răsturnări, atît de departe şi atîta sete de sete!
domnule ministru al sănătăţii, ce-i de făcut?
oh, spre nefericire, oameni umani,
oh, fraţilor, sînt atîtea de făcut.


vezi mai multe poezii de: Cesar Vallejo








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.