Versuri albe - Boris Pasternak

Şi-ntr-o clipă prin creier trecură gândurile toate,
Unice şi necesare. Trecură spre a pieri...
Aleksandr Blok
El se ridică. În bucătărie bătu de ora unu. Ştia, –
Acuma e sfârşitul a toate. Se ridică, ieşi.
Norii se perindau. Printre rânduri şi oarecum în treacăt
Pe lespezile trotuarului ciocănea bastonul
Şi pe undeva hodorogea o droşcă. – Un an în urmă
Balzac fusese înţeles de cărunteţe.
Norii treceau. Ciocănea bastonul. Curgea.
Dânsul putea să spună: „Eu ştiu, prieten de demult,
Cum a fost să ajungi la aşa ceva. Ştiu
Cu ce cheie ai deschis această uşă,
Cum ai sfărâmat-o pe cealaltă şi cum
Prin astălaltă priveai, trăgeai cu ochiul
Şi scrutai atent, tot ceea ce vedeai”.
De sub palma jilavilor nori,
De sub umbre, de sub faţade ude,
Hoinărind, spre felinare se rupea
Caldarâmul cucerit de luna mart.
„Şi chiar cu a cui dresă în mâini
Tu ai spălat treptele scărilor – şi asta o ştiu”.
– Luceau paftalele paznicilor ce dormeau
Şi vântul gonea vrejuri şi frunze-n spulber
Pe şinele bazarului.
„O sută din neamul Hanski*,
Tuşind, rebegind spre dimineaţă,
Şi pieptănându-şi pletele, le cam smulgeau.
O sută dintre Hanski în mari oglinzi
Erau prinşi de tremurici. O sută dintre Hanski
Îşi beau cafeaua. Şi trebui Lui Dumnezeu a i se demonstra
Că Hanska e una, precum gândise el...” –
În capătul opus, unde droştele hodorogeau,
Prinse a cânta cocoşul. – „Că una-i Hanska,
Precum vorbele şi semnătura Hanskăi în scrisori,
Ca visul, ca şi moartea”. – Lumină e. În capătul opus,
Unde droştele hodorogeau, se şi trezeau deja.
Ce târziu se deschid cafenelele,
Şi proaspătă-i tipăritura umedului ziar!
Nimic nu e mărunt, e gras orice
Caracter de litere,
Precum grăsimea galoşilor şi şinelor scăldate-n soare.
Ce festiv e duhul celui ce fără somn
Petrecu această noapte! Ce albăstriu pâlpâie
Fitilu-n creier! Ce mângâioasă-i flăcăruia,
Ce inconsecvent ironică îmi pare!
El şi-i aminti pe toţi. – Vizavi, lângă lăptărie,
Bălegarul arăta ruginiu. Ciripea un vrăbioi
Ce prinse-a căuta anume ramul pe care
Acest ciripit se sfâşia în bucăţele,
Nefiind în apele sale de-atâta fericire. De altfel,
Aproape-ndată el a dedus că-anume acel ram
E deasupra geamului, din simplul motiv
Că-n faţa ferestrei nu mai erau şi alţi
Copaci, sau cine ştie ce altă dovadă avea. –
Pe toţi şi-i aminti – că ar fi în dreapta
Livada, pricepu după-nclinarea umbrei
Căzută pe trotuar. Ea strălucea
Precum suportul unui pahar de ceai.
Dintr-o dată, incoerent, inconsecvent în gânduri,
El, care n-a închis un ochi întreaga noapte,
O clipă se gândi aşa ceva, încât
E greu să şi redai. În creierul arzând
Intraseră cuvintele: iubire, nefericire, fericire,
Destin, eveniment, aventură, ursită,
Întâmplare, farsă, falsitate. – Precum intrară,
Aşa au şi ieşit. Dar la ieşire
Nimeni nu le mai recunoscuse,
Precum pe fetele ce fost-au tunse pân-la piele
Din cauza tifosului. El îşi spuse
Că-aceste cuvinte nimeni nu le-nţelege,
Că ăsta n-ar fi numele unui tablou,
N-ar fi scena – ci un fel de materiale-anume.
Că în ele e vuiet şi corpuri în măcinare
Şi-amurgul tuturor buchetelor vopselăriei.
Că mumia-i reprezintă cu sânge,
Dar se poate ornamenta sangvin promoroaca
Şi că în suflet, în mare adâncime
Ar sta un desenator atât de pătimaş
Care uneori chiar conturează lune de miel**
Cu bucăţica de nenorocire, coşcovită între degete,
Cu bucăţica de sănătate – turbat coşmar,
Cu bucăţica de aiurare – luminoasă beatitudine.
În chipiu-i albăstrui, încălzit de soare,
Întorcându-se, el se postă cu spatele la gard
Şi vindea salamandre de tablă lucioasă.
Târguia cu cioburi de azur,
Şi şopârlele alergau, lucind,
Prin nisipul aprins în lung de burlane,
Şi păsările ciripeau de zor. Venea poporul,
Şi inşii copleşiţi a mirare gurile-şi căscau.
Cea hrănitoare ca o împărăteasă, plutind, se duse.
După martie, în aprilie salbe au fost cerute,
Şi perlele, şi ochii – sângele cu lapte
Al feţei şi mâinilor, şi-al sarafanului.
Peste-acoperiş omătul mai călărea. Primăvara
Încă mai râdea, înspumând de-a valma
Soare şi zăpadă. Cei cam la zece castraveţi de seră
Erau prea slabi, ca să poată-n martie să dea
Impresia de verdeaţă. Dar martie-i înţelegea,
Trâmbiţând în toate zările
Despre tinereţe, despre frăgezime.
Din toate tablourile păstrate-n memorie,
Unul veni-n prim-plan: câmpie-n noapte.
Se pare că-n stele, precum într-un ciorap,
Se ticseşte pleavă, şi-i bătută.
Ochii, se pare, Calea Lactee-i prăfuieşte.
Şi-un sentiment că noaptea
Se ridică vlăguită de pe clăile de paie
Şi spulberă gunoaiele din stele – spre mare
Stepa se revarsă – un fluviu fără margini
Şi cu ea-mpreună – clăile şi cuiele – noaptea.
La staţie era de pază un sforăit imens, intens,
Ca stratul gros ce-ar sta pe-o foaie de fier.
La staţie bocea un roi de muşte. Ploaia
Răsuna pe prispe, parcă în şiştar.
Din patru uriaşe zile de vară
Inima adună această amintire-a adevărului.
Noaptea sfâşiind, pluteau, alunecător, pe şine
Stâlpi de semnalizare, lovind în nori
Şi dureau ochii. Creierul fără somn
Râvnea să ajungă-n stepă, după traverse şi gherete.
La staţie de pază era sforăitul, şi ploaia
Se lenevea şi suspina-n frunziş. – Îngerul meu,
Tu vei dormi: chiar noaptea mi-a promis-o!
Amicul meu, şi tu, ploaie a mea, noi nu avem
Unde ne grăbi. Dispunem de timp-rezervă.
În buzunare – nuci am adunat. Acolo-n stepă
Cu tine dimpreună avem cu ce petrece
Până dincolo de miezul nopţii. Ai văzut?
Ai înţeles. Aşa e? Nu-i adevărat că asta
Ar fi anume ceea? Infinitudine?
Ţara făgăduinţei? A meritat
Să creşti, să suferi şi să aştepţi, şi oare
Nu fu greşeală de a fi venit pe lume?
La staţie era de pază un sforăit imens, intens.
De ce ar fi atât de tristă scuturarea
Acestor cunoştinţe cam demente? Ce amărăciune
Presară sărutările, de parcă-ar fi
Pătimaşul august pe care nicidecum
Nu-l poţi desprinde de frunzele-abundente.
Cu buzele fierbinţi, de ele se lipeşte,
El şi ele dând în lacrimi; august
E ud leoarcă, şi de-asemeni
Ude sunt ale macazurilor ace reci...


vezi mai multe poezii de: Boris Pasternak








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.