Dumnezeu - Bogdan Petriceicu Haşdeu

As vrea sa smulg din mine un cântec, numai unul,
Un singur de pe urma: copil întârziat
Ce nu se naste înca, dar, totusi, plin de viata,
Duioasa muma-l simte sub inima zvâcnind.

Un cântec, numai unul, acum la caruntete,
Ca Fat-Frumos din basmul cu “fost-au fost un mos”.
E gârbovit batrânul, dar fiul cât un munte
Miratei lumi va zice: dintr-însul m-am nascut.

Un cântec, numai unul… Când soarele-asfinteste
P-un alt tarâm sa treaca, eternul calator
Pamântului îi toarna lumini mai arzatoare
Si pleaca, iar odihna s-asterne pe pamânt.

Un cântec, numai unul! Dar rima cea cocheta
Alearga dupa tineri, si eu s-o prind nu pot;
Iar când, rautacioasa, s-apropie de mine,
Gândirea mi-o ciopleste iesind ceva mai mic.

A, rima rasfatata! Crezi tu ca far’ de tine
Batrânul nu-i în stare sa-si taie din granit
Un cântec ce nu piere, un imn ursit pe veacuri,
Paretele ciclopic durat far’ de ciment?

O rima, ce-i aceea? E haina de parada
C-un cârd de decoratii smaltat si poleit,
Sub care toti d-a rândul îti par ca-s dopotriva,
S-adesea chiar piticul se leagana maret.

Nu-i poezie rima. Homer si-Anacreonte,
Virgiliu si Horatiu n-au stat a fauri
Pe “Tisa — plânsu-mi-s-a…”, sonoare chitibusuri
Pe-o cârtita menite s-o schimbe-n elefant.

Artistic e tertetul poemelor dantesti,
Nu-i însa pentru Dante. Gigant cu zurgalai!
Divina-i Comedie ar fi si mai divina
De i-ar lipsi aceste broboade pamântesti.

Shakespeare, Shakespeare cel mare, Shakespeare cel fara seaman,
Al carui geniu soarbe tot neamul omenesc
Precum cristalul prismei îl vezi sorbind lumina,
Shakespeare, când cata rima, vai! nu mai e Shakespeare.

Tu fugi de mine? Fie! îti multumesc. Odata
Fugit-ai si de Milton cel orb si prigonit,
S-atunci, din neputinta croindu-si o putere,
A scris el fara rima sublimul Paradis.

Da, tu-mi placeai si mie în vremile trecute.
Când te-acatam la versuri, cum fetele din sat
Acata la cosite câte-un boboc de floare,
Macar ca fara benghiuri frumosu-i mai frumos.

Draguta-i garofita cu frageda-i catrinta
Din rosu si din galben, bucati de catifea;
Dragut e fluturasul, garoafa zburatoare,
Catifelat si dânsul, si dânsul efemer;

Dar nu-i garoafa bradul, nici acvila nu-i flutur
Lor nu le trebui rosu si galben si pestrit:
Prin singura-i marime, se-nalta cel ce-i mare;
Cel mic se-nzorzoneaza, caci e pipernicit…

Un cântec, numai unul si cel mai de pe urma,
As vrea sa smulg din mine… Dar unde-i? Nu-l brodesc;
Acum îl simt aice, si-l simt deja departe,
Si-l simt ca-i pretutindeni, si simt ca-l simt mereu.

Eu nasc o cugetare, si dânsa-si ia avântul,
Nemic n-o mai opreste în spatiu sau în timp;
A mea-i si parca-i alta, caci este fara margini;
A mea-i, si-i infinita, plutind-în univers,

E infinit în mine, nu omul cel de carne,
Nu hârca-i infinita, ci cugetarea mea:
Artistul far-astâmpar ce nentrerupt îmi joaca
Pe clapele din creier, cântând ca p-un clavir.

Si clapele tocite se prennoiesc, se schimba;
La locu-i nu ramâne nici una dup-un an;
Dar eu sunt tot acelasi prin tot ce cugetasem,
Prin tot ce cugeta-voi pe clape noi sau vechi.

Clavirul, când se strica, eu ma silesc a-l drege
Ca m-am deprins cu dânsul, mi-e drag, m-am naravit
Când nu se mai acoarda, îl spulber cu mânie,
Sau fara suparare îl parasesc si plec.

Si pleaca cugetarea-mi sa-si cate alte clape
P-un alt clavir…
Poete! paseste mai încet!
Nu dezvali deodata altarul nemuririi:
Lumina-i ameteste pe cei nedumeriti.

În mine-i infinitul!… Dar eu si hotentotul
Un Cezar, un Platone, un Kant si-un eschimos
Suntem aceeasi vita: la cel mai crud salbatec
S-ascunde-n cugetare ceva nemarginit.

Când tes aceste strofe, eu simt ca-i lânga mine
Un scapar, o scânteie cu chipul lui Darwin,
S-adie peste capu-mi, soptindu-i: “omu-i musca!
Ce-i musca? ce-i o iarba? si ce-i un bolovan?…”

Si-a disparut; iar glasu-i, mai rasunând în juru-mi,
Cuvinte rasturnate mi-aduce: “musca-i om!
Din cremene-i o planta, din planta-i animalul,
Din om un înger naste, din înger un Isus…!”

Si cufundat în gânduri, privind cu zapacire
O peatra la picioru-mi rostogolita jos,
Eu o luai în palma s-o netezii cu mila,
Zicându-i: chiar în tine-i un punct din infinit!

Prin punct se-ncepe lumea. Un punct dimensii n-are,
Nemic mai fara forma si mai nepipait;
Dar pune-l în miscare, si linia se-ntinde,
Si linia-ti da totul: deci, totul e-ntr-un punct.

Natura, firmamente, sistemele solare,
Cu toate câte-n ele si printre ele sunt,
Cu-ncetul se dezvolta din puncturi ce se misca,
Din puncturi ce se misca plecând din Dumnezeu.

Din Dumnezeu plecate, si ele-s infinite:
Un punct nu se masoara, fiind netarmurit;
Din Forta cea mai forta plecând, si ele-s forte:
Un punct zideste sfera, caci este centrul ei.

Nu-l întelege mintea, nu poate sa-l cuprinza,
Atât de mare este si-i pare-atât de mic:
Minunea fara care în veci nu s-ar pricepe
Tot ce se-ntemeiaza pe-acest nepriceput!

Asa-n orice stiinta izvoru-i poezia.
Chimistul si-astronomul încaleca pe sfinx,
Împinsi prin miriade de micuri infinite
Ce-i duc la infinitul cel mare: Dumnezeu.

Si ceea ce nascuse p-acele miriade,
Si ceea ce le-nnoada cu Unul infinit,
Si ceea ce le-atrage unite laolalta,
Cea mai suprema lege e legea d-a iubi!…

Un cântec, numai unul si cel mai de pe urma,
Voind sa-l smulg din mine, l-am azvârlit în cer;
Din cer mi-l crâmpoteste în creier cugetarea,
Dar nu-i întreg: sfârsitul ramase-n cer pribeag.

Si cugetarea-mi plânge, tânjind de umilinta:
“Pân’ la final — îmi zice — nu-i chip sa ma radic;
Extazul singur numai atât de sus se-nalta;
Extazul, care leaga pe-un om cu Dumnezeu!”

Extazul…. ce-i extazul? O clipa seculara,
În care vezi atâtea traite si traind,
Încât un veac îti pare, nu vrei sa crezi, si totusi
Stiinta-i nevoita sa murmure: asa-i!

Când omul cade-n apa si-i gata sa se-nece—
Trecând în panorama pe denaintea sa
Întreaga-i viata, viata-i întreaga d-amaruntul
O simte-n clipa ceea, o clipa, nu mai mult.

Când p-un bolnav l-adoarme un doftor ca sa-l taie,
Îi ciopârteste trupul, doar sufletu-n extaz
Nu stie de durere, petrece, cânta, joaca,
Traieste luni o clipa, o clipa, nu mai mult.

Extazul n-are-a face cu clapele din creier,
Desi-n clavir rasuna, spunându-i ce-a simtit:
O povestire lunga, cuvinte si cuvinte,
Macar c-a fost o clipa, o clipa, nu mai mult.

Extazul ma rapeste. Aud Divinitatea:
“Ma-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Ma-ntrebi: ce fac? iubesc.
De n-as urzi, pe cine Mi-as revarsa iubirea?
Ca sa iubesc, Ma sfâsii, urzind din Mine lumi!

Tot ce urzesc din sânu-Mi, e urzitor la rându-i.
Pornind din Mine, este un microcosmic Eu,
Ce l-am nascut sa creasca în plina libertate:
Sa se renasca singur, mai sus si iar mai sus.

Un germen de vointa se misca chiar în peatra.
E adormit, e lenes; o umbra de impuls;
Dar când se redesteapta, mijeste-n peatra muschiul,
Iar de la muschi la Spirit — se-ntinde scara-n timp.

Cu cât vointa este mai forte, mai calita,
Cu-atâta se iuteste s-ajunga mai curând,
Caci orice punct se-ntoarce pe sânu-Mi: sa se-nsire
În salba de luceferi un nou margaritar.

Mi-e draga chiar o peatra; dar un arhanghel! Dânsul
Din muschi, prin suferinte de secoli necurmati,
Reintra iar în Mine, iubirea înmiita
Din tot ce el iubise în sutele de vieti!

Atâtia tati si mume! atâtia fii si fiice,
Surori si frati si soate si neamuri si amici:
Iubiri de el traite, traite si ramase
Un ocean într-însul, iubit si iubitor!

S-aceste oceanuri se tot desfunda-n Mine.
Ma-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Ma-ntrebi: ce fac? iubesc
De n-as urzi, pe cine Mi-as revarsa iubirea?
Ca sa iubesc, Ma sfâsii, urzind din Mine lumi!

Arhangelii, din sânu-Mi porniti ca neste puncturi
De mii si mii de veacuri, apoi filtrati pe rând
Prin petre si prin plante, prin animali, prin oameni
Când se rentorc în Mine, triumfatori atleti,

Cea raza de iubire, primita la plecare,
Mai vie si mai vie s-acuma curcubeu,
Îi zbuciuma, îi fierbe, îi face sa urzeasca,
Si Eu: din nebuloase îi las a cerne sori!

Iar când o omenire pe vruna din planete,
Cazuta-n deznadejde, Ma striga-n ajutor,
Dintre arhangheli unul, ca Mesia, s-avânta,
Jertfindu-se sa scape nevinovate oi!

Si jertfa-i îmi închina miresme iubitoare….
Ma-ntrebi: ce-s Eu? iubire. Ma-ntrebi: ce fac? iubesc,
De n-as urzi, pe cine Mi-as revarsa iubirea?
Ca sa iubesc, Ma sfâsii, urzind din Mine lumi…”

Si când vorbea, Cuvântul, urnind acele puncturi,
Le raspândea din suflu-i, si fiecare punct
Lua câte-o figura, un calapod, o forma:
Materia se-ncheaga având o forta-n ea….

Extazul înceteaza. Poetul se desteapta.
Mai luminos se simte: si-n el, si-n preajma lui.
Frânturi din amintire în creieru-i s-aseaza,
Si gândul, ca sa toarca, apuca noul fir.

Materie si forta! Din Forta cea suprema
Ce-i numai forta, una, monada fara tarm,
Orice se desfasoara, orice se desdrumeaza,
Ramâne forta, însa c-un strai de individ.

Si straiul se transforma. Prin vieti evolutive
Treptat se subtiaza, ajunge straveziu,
Nepipait, elastic, întretesut cu forta,
A carii e pojghita: un corp molecular.

Naturalistul, care din jos în sus învata,
Materie viseaza în universu-ntreg.
Din sus în jos cu fala priveste filosoful,
Si-i pare numai forta. Se-nseala amândoi.

Poetul singur stie, extaticul prin care
În jos zâmbeste cerul, pamântul plânge-n sus;
Si el, plapânda harpa, vibreaza totodata
Cu Dumnezeu-iubirea si cu iubirea-om…

Un cântec, numai unul si cel mai de pe urma,
Voind sa-l smulg din mine, îl azvârlii în cer;
Si ca sa prind fugarul, zburat-am dupa dânsul:
Vazui eternitatea… De ce m-am mai întors?

De ce? Caci fiecarui e data o solie.
Mai are pân’ la tinta apostolatul meu.
Rabdare, si-nainte! Când voi sosi la capat,
Sa cânt cu serafimii:
O, Dumnezeule!