Un ulm uscat - Antonio Machado

Cu ploi de-april şi cu-a lui mai căldură,
pe ulmul cel bătrân, de tot uscat,
şi-n două părţi de fulger spântecat,
câteva frunze verzi reapărură.

O, ulmul centenar pe cea colină
pe malul Dorului(*)! Un muşchi gălbui,
pe trunchiul cariat şi găunos al lui,
albeaţa scoarţei astăzi i-o întină.

El n-o mai fi de păsări cântătoare
dorit, ca plopii de pe mal în care
atâtea ciocârlii se cuibăresc.
Armate de furnici curg rânduri-rânduri,
roind pe el, şi-n ale lui străfunduri
păianjenii urzind îl împânzesc.

Dar, ulmule de Dor, până te taie
securea rece a vreunui lemnar,
şi-apoi în jug de clopot te îndoaie
tâmplarul, ori în osie de car;
până te-or face-n vatră foc şi scrum,
să se-ncălzească cu a ta văpaie
în vreo colibă-n margine de drum;

până te frânge vântul şi răpune,
până te-mpinge râul înspre mare,
pe unda sa în depărtata zare,
prin funduri şerpuite de genune,

ulm drag, ce farmec are frunza ta
în versul meu mi-a mai rămas a spune.
Şi inima mea speră, tot aşa,
că primăvára mă va lumina
în toamna vieţii cu înc-o minune.


vezi mai multe poezii de: Antonio Machado








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.