Autoportret - Antonio Machado

Îmi e copilăria un patio din Sevilia,
şi o grădină clară cu un lămâi în ea.
Două decenii bune, juneţea în Castilia
şi câte episoade pe care le-aş uita...

N-am fost un Casanova, ori un don Juan vreodată.
(Au nu-mi cunoaşteţi stilul vestimentar vetust?)
Dar Cupidon îmi trase în inimă săgeată,
şi fructu-oprit iubit-am... cât m-au lăsat să gust.

E sângele din mine de-origini iacobine,
însă-i senin izvorul din care vers compun.
Şi, dincolo de norme, uzanţe şi doctrine,
în sensul bun al vorbei, sunt, pur şi simplu, bun.

Ronsardiene roze, în formele prezente
ale esteticii eu cu drag am răsădit;
dar n-agreez dichisul cosmeticii curente,
nici sunt vreo păsărică cu vesel ciripit.

Detest romanţa goală, ce din nimic se scoate,
şi serenada lunii de greieri in tumult.
Disting cu ponderare ecourile toate,
şi, dintre voci atâte, doar una o ascult.

Sunt clasic ori romantic? Nu ştiu. De preferinţă,
eu m-aş lăsa de versuri, cum căpitanii las
deoparte-ale lor săbii, faimoase-n mânuinţă
prin cine-n luptă-nvinge, nu cine-n fier le-a tras.

Eu conversez cu omul ce mi-e mereu alături.
Cine vorbeşte singur, speră că intr-o zi
va convorbi cu Domnul. Şi-mi dă amicul sfaturi,
pe oameni mă învaţă în taină a-i iubi.

Dator nu vi-s, ci-mi súnteţi, prin scrierile mele.
Doar munca mă susţine. Cu banul ce îl fac,
eu îmi achit vestmântul, şi casa de sub stele,
şi alimentul zilnic, şi patu-n care zac.

Şi când o fi să plece corabia cu mine,
pe calea neîntoarsă, spre zarea zărilor,
mă veţi afla pe punte, cu avuţii puţine,
aproape gol pleca-voi, ca fiii mărilor.


vezi mai multe poezii de: Antonio Machado








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.