Trei poeme - Anna Ahmatova

1

Da, am iubit adunături nocturne, până-n dimineaţă, –
Pe micuţa masă paharele ca de gheaţă,
Peste cafeaua neagră subţire abur aromat,
A căminului greu şi roşu jar de iarnă, aţâţat,
Veselia glumei literare muşcătoare, subtilă,
Şi prima ocheadă-a amicului, neputincioasă şi umilă.

2

Ispită n-a existat. Ispita în tihnire trăieşte,
Ea roade postitorul, preasfinţitul îl asupreşte

Şi în miezul nopţii de mai peste jună călugăriţă
Ţipă istovit precum o rănită vulturiţă.

Iar desfrânaţilor şi păcătoaselor amabile-n fiece ungher
Nu le este cunoscută-mbrăţişarea braţelor de fier.

3

Oare nu din motiv că lăsând blestemata neseriozitate,
Privesc adânc tulburată la palatele întunecate?
De-acum obişnuită cu înalte zvoniri preacurate,
De-acum judecată după legi pe pământ neumblate,
Eu, ca o criminală, mă mai târăsc spre acel loc
De execuţie îndelungă, arsă de al ruşinii foc.
Şi văd oraş minunat, şi aud glasul celui iubit,
De parcă încă n-ar exista tainicul mormânt,
Unde, lângă cruce, îngenunchind în arşiţă şi brumă,
Eu trebuie să aştept judecata grea, de pe urmă.

1917



* * *

Ţie să-ţi fiu supusă? Ţi-ai ieşit din minţi!
Doar puterii divine dau ascultare.
Nu-mi doresc alinare, nici scrâşnet din dinţi,
Soţul – mi-e călău, casa lui – închisoare.

Dar asta e! Venisem de bună voie...
Decembrie se năştea, vântu-n câmp urla.
Luminos era-n a ta nevolnicie,
Pe când după geam întunericul domnea.

Astfel în străvezia sticlă pasărea
Se loveşte în iernatica urgie
Şi sângele îi pestriţează aripa.

Acum mă umplu fericirea şi tihna.
Adio, şi-o să-mi rămâi drag pe vecie,
Pentru că în casa ta primii străina.

1921


* * *

O toamnă nemaipomenită a edificat cupolă înaltă,
Norii primit-au ucaz să nu-ntunece bolta din infinit,
Şi oamenii se mirau: luna septembrie e ca şi-ncheiată,
Dar zilele friguroase, umede unde s-ar fi prăpăstuit?
Apa canalelor tulburi se făcu de un verde smaraldiu
Şi urzica răspândea miros ca de roze, dar mai tare.
Răsăritul erau sufocant, nesuferit, demonic, purpuriu,
Şi-l vom ţine minte până la ultima noastră suflare.
Soarele părea să intre-n urbe ca un bandit sau derbedeu
Şi primăvăratica toamnă atât se mai alinta lângă el,
Încât se părea că ar putea să răsară albul ghiocel...
Iată când te-ai apropiat şi tu, liniştit, de cerdacul meu.

1922


traducere Leo Butnaru


vezi mai multe poezii de: Anna Ahmatova








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.