O, criticul meu rumen - Aleksandr Puşkin

◊◊◊



O, criticul meu rumen, glumeţ cu pântec mare,

Tu, care timp de-un secol să râzi ai fi în stare

De galeşa mea muză, hai vino-ncoa, puţin,

Să încercăm să-nvingem afurisitul spleen.

Priveşte: nişte biete cocioabe prizărite,

Şi mai încolo şesul, ogoarele-nnegrite,

Şi cerul scund, deasupra, cu nouri deşi şi suri.

Ei, unde-i lanul de-aur, umbroasele păduri,

Unde-i pârâul? Lângă zăplaz, în curte, iată,

Doi bieţi copaci se-nalţă şi ochiul ţi-l desfată,

Doar doi copaci; şi unul dintr-înşii, rebegit,

A fost de vântul toamnei cu totul desfrunzit,

Ia celălalt aşteaptă, bătut şi el de ploi,

Ca Boreas să-i zvârle frunzişul în noroi.

Şi-atâta tot. Un câine măcar nu vezi pe-afară.

Iată-un ţăran şi două femei. La subţioară

Duce-un coşciug şi strigă la blegul de băiat

Al popii să-l zorească pe tată-su să vie:

Biserica-i deschisă? E vreme cam târzie,

Că trebuia copilul de mult înmormântat.

De ce te-ncrunţi deodată? , , N-ar fi mai bine dacă

Ne-ai spune-n loc de fleacuri un cântec, să ne placă?”

Ce, vrei să pleci? Dar unde te duci aşa în pripă?

„Să-l felicit pe conte, la Moscova.” O clipă!

Ce faci cu carantina? Nu poţi în niciun caz.

Vei sta cum stam pe vremuri şi eu în Caucaz

Bolnav de plictiseală şi ros de întristare...

Ce-i, frate? Nu-ţi mai arde de glumă, mi se pare...

Adăugat de: Gerra Orivera

vezi mai multe poezii de: Aleksandr Puşkin








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.