Singuri - Adrian Păunescu

Dar hai să privim cum se cade
atât cât se poate vedea,
prăpădul din frunzele toamnei,
prăpădul din inima mea.

Căci noi, fără frunzele-acestea,
ce astăzi din nou nu mai sunt,
ca pasărea fără de pene,
așa am rămas pe pământ.

La ora cortinelor rupte
și-a nopților lungi de la nord,
prăpădul, el singur, vorbește,
și-apoi tot el nu e de-acord.

Sămânța bolnavă de sine
în brazda se-așează umil,
și vântul de toamnă lovește
în firma acestui copil.

Dar hai să privim omenește
prăpădul ca ultimul nord,
dar reazămă-ți capul de mine
și hai împreună pe pod.

Impresia nu are putere
să treacă din simțuri în grai,
și iată de ce suntem singuri
noi doi și perechea de cai.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.