Râuri - Adrian Păunescu

Din ce pamânt a fost făcută ea
pe care o călcăm în pași întruna,
pe care ceața pare-a o nimba,
pe care ca pe-o turlă bate luna,
țara ce de copiii ei e grea,
o mamă care naște totdeauna.

Corabie în largul unei lacrimi
destin la patru capete crestat,
cheremul rece al atâtor patimi
o cârmă limpede a fecundat.

Când mă gândesc la ea, așa cum este,
un bob de grâu în brazda unui veac,

lovit de toate aversele-celeste,
încuviințez cu inima și tac.

Înrourată e această Țară,
și de n-ar fi păzită de o stea
un junghi i-ar scoate munții toți afară,
și râurile i le-ar sufleca
aşa cum sufleci mâneca bizară
pe-o mână, alta, decât mâna ta.

Cândva vine la mine, blând, strămoşul,
vine stafia-n gri a unui om
să ne jucam de-a Ilfovul si Dolju.
şi mai ales să nu ne mai jucăm.

Pentru că noi atât avem din toate
câte s-au dat şi s-au furat sub cer,
nici arme tulburi, nici hapsânătate,
zidirea unei țări de grai stingher.

Noi nu putem s-o mai găsim pe-a doua,
nici nu râvnim. Aceasta ne ajunge.
Ca pe un suflet s-o pătrundă roua,
când stă plecată peste sfântul sânge
pe care rădăcina ei îl plânge,
din timp în timp, să fie dreaptă cârma.
Ea este țara, noi îi suntem urma.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.