Patul lui Zamolxes - Adrian Păunescu

El nu ţine ţară de-a doua
Că marmură albă în miei arde seul
Şi el luminează cu rouă
Spre tronul de sare pe care stă zeul.

Aici doarme zeul pe patul de piatră
Căţelul pământului umbra şi-o latră
Născut a fost zeul pe scutec de sare
Şi-n lacrimi, apoi, l-au purtat fiecare.

Plângeau de durere, de dor sau de jale
Măreau pe Zamolxes pe oricare cale.
Opreau cu ştiinţă şi marea şi plânsul
În sângele lor ei dădeau tot de dânsul.

Şi-a fost bucurie în sfântă cetate
Că zeul Zamolxes stă liber în toate
Purtat de plugari, de păstori şi de schimnici
Dar zeii ceilati îl râvâniră potrivnici.

Şi atunci cu tristeţe, Zamolxes frumosul
Ca – întreg să rămână în ţară folosul
Se trase în munţi într-o peşteră tristă
Să creadă rivalii că nu mai există.

De acolo veghează şi-i creier de bine
Ai lui niciodată să nu se închine
La zeii străini cu a lor cârdăşie
Şi liber şi teafăr, poporul să-i fie.

Pe patul de piatră el stă într-o rână
Şi ţara şi-o şterge de lacrimi cu o mână
În cealaltă mână cu degete grele
Îşi poartă pământul vâslind printre stele.

Căţelul pământului umbra i-o latră
Şi zeul se culcă pe patul de piatră.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Imi place limbajul, abordarea textuala si cadenta!
anca.
joi, 10 martie 2016