Pământul îmi cade din mână - Adrian Păunescu

Sunt semne de iarnă pe aer, pe ape,
la munte probabil a nins,
îmbracă-te, Carmen, şi vino aproape,
păstrează cenuşa incendiului stins.

Pe foştii prieteni de ce să-i ţin minte
când ei despre mine au spus c-am murit,
învăţ să-i transform pentru veci în cuvinte
şi-n cioburi din oala obştescului mit.

Dar plouă absurd dintro strofă vecină
şi nu pot poemul să-l termin normal,
că fiece literă alfel se-nclină
şi trece prin versuri o fugă de cal.

Îmbracă-te, Carmen, şi ia-mă în munte,
e totul scăldat de un mov nefiresc,
un cosmic fior între ochi îmi pătrunde
şi cheile iernii prin văi clinchetesc.

Sunt zilele-n care se vede ce nu e
şi nici o iertare n-am cui să-i mai cer,
pe sânge îmi cade o stea amăruie,
pământul îmi cade din mână în cer.

Prin straniul amestec de iarnă şi vară
pârâul de munte coboară năuc,
eu plec de pe mal că un dor mă doboară
şi nu ştiu pădurea în care mă duc.


din vol. "Apogeul firii"

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.