Nesomnul meu si insomnia ta... - Adrian Păunescu

Această noapte care mă provoacă,
mai bine m-ar tăia, şi-apoi m-ar bea
aşa cum stau, în propria mea umbră,
căzut ca într-o ceaşcă de cafea…

De-atâta timp, eu nu ştiu decât bezna.
Că sarea pe o rană a căzut
pe simţurile mele dimineaţa
în fiecare noapte din trecut.

Ridicol te iubesc, în tot nesomnul,
De parcă mă-nspăimant, ca-n zori de zi
dac-aş dormi, aş fi sortit să aflu
că-n veci de veci, n-am să te pot gasi…

Probabil noaptea vine de la tine,
de e atât de tristă şi de grea,
cum stă în geamuri şi contemplă-n hora
nesomnul meu şi insomnia ta.

De dorul tău, de-atât amar de vreme,
chiar înainte să te fi născut,
veghez aici, cu toată noaptea-n braţe,
şi fără somniferul cunoscut.

Nesomnul meu a şi plecat spre locul
în care însăşi se va-mpreuna,
în dans de jertfă, prin cetatea moartă,
pe caldarâm, cu insomnia ta.

Şi totuşi, tu nici nu mi te născuseşi,
când eu, în aşteptarea ta, pe-aici,
îmi exersam puterea insomniei
şi toată turma de nesomnuri mici.

Şi ai venit s-avem aceeaşi noapte,
ca să ne poată fi la fel de greu
şi insomnia ta să se unească
sub felinare cu…nesomnul meu.

Şi cad în ceaşca de cafea cu zaţul,
la umbra ochilor deschişi ai mei,
şi haide, umbra fără de odihnă
în zorii zilei, vino să mă bei!

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.