Ieșirile din Bucovina - Adrian Păunescu

Cu ochii împăienjeniți,
de parcă-mi pâlpâie retina,
am înțeles, mai e puțin,
și voi ieși din Bucovina.

De unde, mă întreb, mai am
în minte-atâta dor de ducă,
de nu rămân aici să simt
pe gard cum fânul se usucă.

Un relief nelămurit
în toamna ca niciunde alta,
și eu ce sculptor idiot
în iarba ei lucrând cu dalta.

Printr-un întreg monumental,
un tot netot își taie cale
și înafară de noi doi,
sunt toate-aici monumentale.

Chiar florile aicea au
o componentă ne-ntâlnită,
iar caii-nfierbântați mai stau
cu foc de iarbă sub copită.

Am lacrimi până la pământ
și port coroana lor pe frunte,
că nu aș vrea să mă despart
de acest om văzut ca munte.

E-a lui sau e-a lui Dumnezeu
în felul ei ceresc grădina,
să nu mai văd, să nu mai știu,
eu ies plângând din Bucovina.

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu



Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.