Femeie a lumii - Adrian Păunescu

De fiecare dată
Când m-am apropiat de tine
Femeie a lumii
Şi singurul ei fapt de ispravă,
Părea că eşti perfectă,
Părea că ţi-e bine,
Dar, femeie a lumii,
Totdeauna ai fost, totdeauna ai fost,
Obosită,
Pierdută,
Bolnavă,
Femeie a lumii
Şi singurul ei rost.
Ca la monumente
Veneam la tine
Să-ţi aduc flori,
Şi cum mă apropiam
Prin fâşiile de tifon convalescente
Abia surâdeai
Şi începeai să mori,
Femeie a lumii
Printre noi,
Imbecilii nemuritori.
De fiecare dată, de fiecare dată,
Mi-ai fost promisă şi mi-ai fost furată
Eu te trăgeam către cele şapte arte,
Moartea te trăgea către moarte.
Eu veneam la tine să mă fac sănătos
Şi trebuia să-ţi culeg cioburile de pe jos,
Femeie a lumii, cu toată faina
Foamei noastre în os.
Uite, m-apropii de tine,
Uite, mai încerc
Şi, vai, totdeauna ţi-a fost rău,
Şi, vai, niciodată nu-ţi va fi până la capăt bine.
în fiecare zi sufletul tău
Aşteaptă să iasă din cerc,
Astăzi m-ai privit în ochi şi mi-ai zis:

Abia aştept să se termine toate odată,
Şi te-mbrobonase rouă unui vis,
Femeie a lumii, mereu vinovată.
Tu nu vezi

Că vârstele vieţii tale
Se succed fară milă,
Eu vin la tine ca la un monument
Şi tot eu
Te-mbolnăvesc
Şi te oblig să fii umilă.
Eu te îmbătrânesc
Şi eu te părăsesc,
Pe urmă eu plâng
De singurătate
Şi simt sub umărul stâng
Că s-au adunat prea multe
Şi de toate.
De fiecare dată
Te vreau fată
Şi mă supăr
Şi te urăsc
Şi nu te iert
Că nu eşti decât o dată,
Deşi lăcomia mea e vinovată.
Femeie a lumii,
Totdeauna văduvă
Chiar şi înainte de a fi măritată.
Am venit la tine, la monumentul tău
Să-ţi aduc flori
Şi să-ţi dau braţul
Să te ajut să cobori,
Să te sărbătoresc.
Femeie a lumii
Ca toate fetele,
Şi să te pun
Să-mi cureţi pantalonii
Şi să-mi dai cu cremă ghetele
Cu care am trecut
Prin noroiul lumesc
Şi pe urmă să-ţi reproşez
Că nu te îngrijeşti de tine suficient,
Că trebuie să te porţi cu tine mai atent,
Că trebuie să mă ţii la distanţă
Cu oarecare talent.
Femeie a lumii,
Rană şi floare,
Singurul titlu urgent
Din toată
Publicistica
întind mâna spre tine
Şi văd că eşti bolnavă,
Te doare capul,
N-ai poftă de mâncare,
Eşti palidă.
Şi ai extremităţile reci,
Dumnezeule ce obosită eşti,
Dumnezeule, cum te calc în picioare în fiecare zi,
Deşi noi ne-am născut
Spre a ne iubi.
Şi chiar ne şi iubim
Şi de ce să ne ferim să facem copii
Când într-o zi
Vom afla de la nepoţi
C-am îmbătrânit cu toţi?
Şi tu, care eşti mereu mai tânără
Decât mine,
Şi eu, care te fac să nu-ţi fie bine.
Noaptea aceasta mă furnică,
Gulerul cămăşii pe scaun
Singur se încheie,
Trebuie să mă ridic din pat,
Trebuie să te iau în braţe,
Trebuie să te salvez,
Dă-mi rana ta s-o port
Dă-mi rana ta, femeie.

14/15 decembrie 1985, Bucureşti

(Locuri comune, 1986)

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Da e un gen aparte ,ma fascinat,Adina.
Multumesc pentru lecturare.
ALapis
vineri, 26 iunie 2015



Ma bucur ca ai postat acest gen de poezie a lui Paunescu .
Multumiri !
Adina Speranta
vineri, 26 iunie 2015



Superb omagiu adus femeii.Oare ce diferența e între Esenin și Păunescu,eu zic ca nici una,poate doar de viziune, dar Adrian Paunescu e un simbol pur românesc,iubițil, a fost cel mai mare patriot al epocii sfârșîtului de mileniu XX,nu o sa vedem prea curând unul ca el ,probabil o sa apara in alta generatie,
ALapis
miercuri, 24 iunie 2015