Femeia - Adrian Păunescu


Noi între noi nu ne vom pierde
Cât suferim şi ne iubim
Cât fosta noastră foaie
Verde e lemnul patului intim.

De unde-atâta foaie verde
In toată viaţa noastră gri,
Când se usucă şi se pierde
Iubirea nopţii, peste zi?

Femeie, tragica mea ţintă,
Femeie, singurul meu dor,
Apari, în noaptea suferindă,
Dispari, în ziua tuturor.

Asupra ta le-arunc pe toate
Când nu mai pot să le suport,
Intre curaj şi laşitate
Ajung la tine ca-ntr-un port.

Şi-ţi dau ce-i rău în ziua mare
Ca să înveţi să-ţi ieşi din minţi,
Să uiţi de noaptea fară zare
Când te-am luat de la părinţi.

In ticăloasele oferte
Din toată viaţa de bărbat,
Eu cum să-ncep cu foaie verde
Când tot copacul s-a uscat?

Ca pe o marfa oarecare
Te manevrez şi plâng, apoi,
Si, uite, singura salvare
eEcă murim încet, în doi.

Imi eşti obsesia şi tema
Si soarta care mi s-a dat,
Dar, vai, eternă e problema
Dintre femeie şi bărbat.

Tu eşti trufia mea umilă
Când noaptea vin spre-a te iubi,
Dar te omoară, fară milă,
Iubirea mea de peste zi.

Şi un blestem străvechi te leagă
De mine, să nu poţi scăpa
Si, vai, fiinţa ta întreagă
Se află în puterea mea.

Te chem când stelele sunt coapte
Si parcă se vor desfrunzi,
Femeia mea de peste noapte,
Femeia mea de peste zi.


Adăugat de: Adina Speranta


vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.