Pan Tadeusz Fragmente III - Adam Mickiewicz

Iar Ghervazi-nainte cu cîţiva paşi de ei
Şi, fără nici o armă, Robac; şi-atunci, tustrei
Au tras ca la comandă-ntr-o clipă din sîneaţă.
Cum iepurele sare ogarilor în faţa,
Aşa sări şi ursul; iar capul prăvălindu-l,
Pe cele patru labe, morişcă învîrtindu-l,
Din trupu-I plin de sînge, răcni grozav de tare
Şi Contelui căzîndu-i de-a dura la picioare,
Îl azvîrle în ţărînă. Şi iar răcnind din foale,
Din nou se mai repede şi cearcă să se scoale,
Cînd, vifor, peste dînsul pornitu-s-au năvalnic
Şi Strapcinul cel crîncen, şi aprigul Ispravnic.


În clipa ceea, Voischi şi-a tras din cingătoare
Pestriţul, răsucitul său corn de de bivol, mare,
Părînd un şarpe boa; cu mîinile-adunate
Ducîndu-şi-l la gură; iar bucile umflate
Balon păreau; şi ochii aprinşi, sticlind de sînge,
Jumate şi-i închide, adînc de pîntec suge,
Plămînilor trimite din el cît aier are
Şi cîntă: ca un viscol, un duh făr’ de hotare,
Trimite-n codru cornul adînca lui chemare
Şi muzica, ecoul i-o creşte şi mai tare.
Tă*ă vînătorii, uimiţi fără să ştie,
De-adînca, de curata, de ciudata armonie
Bătrînul, care-n codri vestit fu alteori,
Le cîntă înc’ o dată uimind pe vînători
Umpluse, înviase dumbrăvile adînci
De parcă slobozise toţi cîinii-n ele-atunci
Vînatul începîndu-l. În cîntec, invocată
Era chiar vînătoarea întreagă, prescurtată.
Întîi, ca o chemare sonoră şi bogată:
Trezirea. Dup’ aceea, un geamăt după altul:
Sînt cîinii care latră şi hăituie vînatul,
Iar tonul tot mai tare răsună cînd şi cînd
Ca tunetul: e focul de armă împuşcînd.


Tăcu; dar cornu-l ţine la buze, ca şi cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună şi acum.


Iar sună: cornul pare acuma, deformat
Pe buzele lui Voischi: cînd mic şi cînd umflat,
Spre-a da fiarei voce: ba lupul, gîtul lung
Părea că-i ursul cu bot căscat urlînd,
Ba zimbru-al cărui muget se-mpraştie în vînt.


Tăcu; dar cornu-l ţine la buze, ca şi cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună şi acum.
Şi-a cornului chemare o poartă iar în larg
Stejarului stejarul şi fagul către fag.
Iar sună! Par în cornu-I că zeci de cornuri sună
Şi strigăt de mînie şi-alarma-n el adună,
Şi cîini, şi vînătorii, şi fiarele-mpreună
Cînd, cornul spre înaltuir Pan Voischi şi-l repede
Şi-un imn de biruinţă el norilor trimete.


Tăcu; dar cornu-l ţine la buze, ca şi cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună şi acum.
Cîţi pomi atîtea cornuri răspund prin codru-n zbor,
Dontr-unu-ntr-altul, parcă trecînd din cor în cor;
Mai plină melodia se-ntinse mai departe,
Cu sunete mai line, mai limpezi, mai curate,
Pierind apoi departe, pe-al cerurilor prag!
Lăsînd din mînă Voischi, acuma, cornu-i drag
Şi dîndu-i drumul, cornu-i căzu la cingătoare.
Umflat la faţa, Voischi în razele de soare
Sta plin de inspirare, cu ochii cître cer,
Şi ultimile tonuri prinzîndu-le, ce pier.
Atuncea izbucniră, cu miile, ovaşii,
Aplauze şi larma a mii de exclamaţii.


Se sting încet, iar ochii şi-ndreaptă fiecare
Spre trupul uriaşei, de-abia răpusei fiare
Zăcea stropit de sînge, de gloanţe ciuruit,
Cu pieptu-n iarba deasă căzut şi încîlcit,
Cu labele din faţă larg desfăcute-n cruce.
Mai suflă: negrul sînge, pe nări, şiroaie-i curge,
Mai crapă încă ochii, dar capul nu-şi mai mişcă;
Baseţii-aduşi de-acasă de Prezident, îi muşcă
Urechile pe care le ţin ca-n cleşte straşnic,
Trăgînd de-o parte Strapcin, de cealaltă, Ispravnic,
Şi din gîtlej cu sete ei sîngele îl sug.


Poruncă dete Voischi să li se vîre-un drug
De fier, printre măsele spre-a le deschide botul.
Cu paturile puştii, întorc pe faţă hoitul
Jivinei, şi din nou urale, de trei ori
Răsună şi se-nalţă izbindu-se de nori…

Adăugat de: Gerra Orivera

traducere de: Miron Radu Paraschivescu


vezi mai multe poezii de: Adam Mickiewicz








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.