Pan Tadeusz (fragmente I ) - Adam Mickiewicz

traducere de Miron Radu Paraschivescu, volumul de poezii "Mickiewicz", editura Tineretului, 1959


O, voi, contimporanii cu-ai Litvei mîndri cneji,
Copaci de prin Ponara, Şwitez şi Bialovej,
Ce umbra v-aţi zvîrlit-o prin codrii Cuşelov,
Pe fruntea-ncoronată a marelui Mindov
Şi-a groaznicului Vitens, precum odinioare
Pe marele Ghedimin, ce-n culmile ponare
Mergînd ca să vîneze, la foc dormi pe-o blană
De urs, vrăjit de dulcea cîntare lituană
A marelui Lizdeico ce-n pîlnia urechii
Cu şopot îl furase ca murmurul Vileichii
Şi-al Viliei, a cărei mîndreţe îi răpise,
Iar el văzu atuncea un lup de fier în vise.
Şi-apoi cînd din adîncul lui somn s-a fost sculat,
Yidi oraşul Vilno ce este-nconjurat
Din fiecare parte de codrii seculari
Cum lupul între zimbrii şi alte fiare mari.
Ca-n Roma din lupoaică, din Vilno au crescut
Cu fiii lor, şi Olghierud precum şi Cheistut,
Vestiţi în bătălie ca şi în vînătoare,
La fel ştiind duşmanul şi fiara să doboare.
Lituaniei, prin veacuri ăst vis avea să-i spună
Că fierul şi pădurile-I trebuie într- una.

……………………………………………………………..


Pădurile! În ele venise la vînat
Un ultim crai ce şlicul lui Vitold l-a purtat,
Un ultim iaghellonic, de faimă luptător
Şi- al Litvei cel din urmă monarc şi vînător.
Copaci ai ţarii mele! Cînd cerul o să vrea
Din nou să vin acasă, mă-ntreb, v-oi revedea
Pe voi, bătrîni prieteni? Mai sînteţi oare vii?
Ades mă căţărasem pe voi cu alţi copii;
Trăieşte oare Baublis, giganticul stejar
Adînc vrîstat cu brazde pe trunchiu-i secular
La care doişpie oameni puteau, ca şi-ntr-o casă
De oaspeţi primitoare, să stea- nşiraţi la masă?
A lui Mendog dumbravă-i mereu înfloritoare?
Şi-acolo, în Ucraina, trăieşte încă oare
La Holovini, de pază stînd casei drept în faţă
Pe malul Rosei, teiul cu deasa lui verdeaţa,
De pot juca-n păreche sub umbra lui cernută,
O sută numai tineri, şi fete înc’ o sută?

…………………………………………………….


Copaci ai ţării mele! Pe cîţi din voi, pe an,
Vă taie negustorul sau alt topor duşman,
De n-au nici cîntareţii pădurii adăpost,
Nici barzii, căror umbrele voastre dragi le-au fost
Ca pasării? Căci teiul lui Ian din Cearnoles
Foşnise nu o dată în stilul său ales,
Şi ce minuni nu scoase cazacul cîntăreţ,
Goşcinschi, ascultîndu- şi stejarul vorbăreţ!
Copaci ai ţării mele! Iertare vă cer iarăşi
Că, slab în vînătoare, fugind de-ai mei tovarăşi
Cu glume zgomotoase, în calma voastră pace
Vînam atîtea gînduri în loc de dobitoace
Şi-n codrul cel sălbatic, uitînd de vînătoare,
Şedeam întins pe tufe de iarbă la răcoare!
În juru-mi, ca argintul, cu fire- ncărunţite,
Bătrînul muşchi, în roşu pătat cu fragi strivite;
Tufişe, mai departe, stau rumene pe deal,
Măceşi avînd podoabă mii perle de coral;
În preajmă întuneric, iar crăngi din pomii groşi
Deasupră-mi atîrnate, nori verzi păreau, şi joşi;
Departe, uraganul spre ceruri, bolta largă,
Cu gemete, cu urlet şi şuier, da s-o spargă.
Ce larmă- ngrozitoare, ciudată! Ca şi cînd
Vuita întreaga mare pe capu-mi atîrnînd.


Pe jos, păreau căzute oraşe în ruină:
Aci, se răsturnase un fag ce, din ţărînă,
Asemeni unui mare schelet, părea ţîşnit;
De el, coloane frînte ce parcă s-au proptit
De-un zid, stau rezemate mari trunchiuri rămuroase
Pe care putregaiul jumate le mîncase,
Dar cărora verdeaţa un gard le-a împletit;
Dincoace-n adîncime, e groaznic de privit:
Pe-acolo-şi au sălaşul ai codrului stăpîni,
Şi lupul sur, şi ursul, şi mari sălbăticiuni;
În pragul lor se vede un vraf de oseminte
Neroase pîn’ la capăt de oaspeţi fără minte.
Prin ierburi şi prin frunze ţîşnesc din vreme-n vreme
A cerbului mari coarne-n fîntîni arteziene,
Dar piere printre arbori cea galbenă jivină,
Ca-n codru cînd apune o rază de lumină.
E iarăşi pace-n vale. În brad, ciocănitoarea
Lovi cu ciocul, zboară mai sus, apoi dispare,
Se-ascunde, dar o clipă n-a stat din ciocănit
Ca şi-un copil ce strigă să-l prinzi cînd s-a pitit.
Stă veveriţa-n preajmă, o nucă vrînd să roadă
Şi-o ţine-ntre lăbuţe; pe ochi, un moţ din coadă
Îi spînzură ca pana-n căciula de husar
Şi- aşa, sub el ascunsă, priveşte-n juru-i, dar
Pe oaspeţi observîndu-i, deodată sprinten sare,
De parcă e măiastra pădurii dansatoare,
Din pom în pom într-una, ca fulgerul ţîşnind
Şi-n scorbura ascunsa a unuia pierind,
Ca o driadă- ntoarsă-n copacul fermecat.
Din nou e pace.
Însă, un ram s-a scuturat
Şi iată că din tufa de smieură deodată,
Ca smieura de roşu, ţîşni un chip de fată:
Era culegătoarea de fragi şi de alune;
Ca buzele-i de roşii, ea fragii-n coş îi pune,
Un tînăr lîngă dînsa alunii îi apleacă,
Pe care fata-i prinde din zbor, cînd vrea să treacă…

Deodată, i-auzi cornul şi-al cîinilor lătrat!
Ghicind că vînătorul de ei i-apropiat,
Sub ramurile dese, de svonuri fremătînd,
Ca zeii cei silveştri, privirilor se-ascund.

…………………………………………………………………


Ce pas călcă prin codrii lituanici pînă-n fund,
Chiar pînă şi-n desişul din miezul lor umblînd?
Pescarul fundul mării la ţărm îl ştie doară;
La fel şi vînătorul ce codru-l înconjoară
Pe margini, îi cunoaşte doar chipul din afară,
Ci n-ar putea în taina din miezul lui pătrunde;
Doar fabula sau basmul, de-l ştie ce ascunde.
Desişuri de-ai străbate, umblînd în vînatoare,
Îţi scoate-n cale codrul un val de stîvilare
Din mari buşteni din trunchiuri şi vreascuri grămădite,
În muschiuri şi în ierburi stufoase ămpletite,
Păzite de băltoace, zăpoare şi puhoaie
Prin care se ridică în cîrduri muşuroaie
Şi pînze de păianjeni şi roiuri de viespare
Sau vezi lăsate urme, pe jos, de tîrîtoare.
Curaju-ţi fără seamăn de-a’ nvins acestea toate,
Alt rînd de mari primejdii în cale ţi se-abate:
Cum lupul prin bîrloguri la orice pas se-aţine,
Vezi mlaştini pe jumate cu dese ierburi pline,
Şi-adînci că pînă-n funduri, de om nu-s cercetate
( Că dracii şi-au acolo sălaşul, se prea poate! )
Cu pete de rugină li-i apa- nsîngerată,
Cu aburi şi miasme lăuntrice- mbibată,
Că toţi copacii care-mprejurul ei trăiesc
Îşi pierd întreg frunzişul, de coajă năpîrlesc;
Golaşi, cu viermi întrînşii, betegi piperniciţi,
Cu crăngile căzute, de muşchiuri năpădiţi,
Cu trunchiuri cocoşate, cu bărbi şi cu musteţi,
Hidos împodobindu-I ciuperce şi bureţi,
La mal, în jurul bălţii, pe vine, fiecare,
Îţi par că sînt o ceată de negre vrăjitoare
Ce stau la foc în jurul cazanului, în care
Au pus un mort să-l fiarbă, în loc de-nmormîntare.


Un pas nici nu poţi face de mlaştini mai departe,
Zadarnic ţi-arunci ochii în fiecare parte,
Că totul peste ele-nvelit e într-un nor
De ceaţa, care suie mereu din fundul lor.
Iar dincolo de ceţuri ( ca-n basme populare)
Un alt ţinut se-ntinde, frumos nevoie mare:
E ţara stăpînită de plante şi de fiare.
Acolo sînt grăunţe de pomi şi bălării
Ce poartă-n lumea-ntregă aceste seminţii;
Cum Noe-şi luase-n arcă din orice neam de fiare,
Acolo de prăsilă- şi păstreză fiecare.
La mijloc chiar ( se zice) şi-au *ţile lor mari
Şi ursul, ca şi Yimbrul, ai codrilor Chezari.
Le stau în preajmă: Rîsul cu ochi iscoditori
Ca şi Gămanul lacom, ce-s ageri dregători;
Iar mai departe, nobili, vasali şi credincioşi,
Sînt Lupii cu Elanii şi Cerbii rămuroşi.
Sălbatici Şoimi şi Vulturi deasupra lor rotesc;
Aceştia din pomana stăpînilor trăiesc
În sluijba lor de paznici pe care-o-ndeplinesc.
Aceste căpitenii de fiare mari, temute,
Ascunse-n miez de codru, de lume nevăzute,
Copiii lor de-aicea-i trimet să locuiască
Spre marginea pădurii, acolo să trăiască.
Doar ele, cu perechea, aici în matca lor
Îşi duc în tihnă viaţa; iar ele nici nu mor
De armă ciopîrşite, străpunse de-o rafală,
Ci doar de bătrîneţe sau de moarte naturală.
Aci şi-au cimitirul în care vin de-şi lasă
Sau blana, sau penajul, cînd moartea le apasă,
Cînd ursul nu mai poate să mestice-n măsele,

Adăugat de: Gerra Orivera

traducere de: Miron Radu Paraschivescu


vezi mai multe poezii de: Adam Mickiewicz








Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.