9.9.(10.5) Kei Kavus. Întoarcerea lui Rostam în Zabul Istan - Firdousi

Oastea merse dinaintea negrului coşciug; cei mari
pulbere îşi presărară-n creştet şi scurtară-apoi
cozile la telegarii negri şi de soi arab;
tâmpine duruitoare şi lungi trâmbiţe de bronz
sparseră în mii de ţăndări. Când Destan, fiul 1ui Sam,
dădu ochii cu sicriul, de pe cal descălecă
lăsând frâiele-i de aur. Rostam naintă pe jos,
cu veşmintele în zdrenţe, inima-n fâşii şi ea.
Bravii descătărămară cingătorile, plecând
frunţile până-n ţărină-n faţa negrului coşciug;
de pe spatele cămilei l-aşezară pe pământ.
Vai de-acest viteaz ! Sub ochii lui Destan, feciorul său,
Rostam, ridicând capacul ce fusese-n cuie prins,
cuie de-aur, înflorate, zise: „Iată-l pe viteaz !
După ce a stat călare pe-arcuitul curcubeu,
doarme în nemernicia ăstui prea îngust coşciug !"
Destan lacrimi mari de sânge revărsă din ochii-adînci,
rugi nălţând, în zbuciumarea-i, spre Cel care-i călăuz.
Rostam zise: „O, vestitul meu fecior ! Acum eşti mort,
şi-am rămas întru mâhnire şi durere să mă zbat."
Zal îi zise: „De mirare-i că Sohrab a prins în mâini
greul buzdugan ! Vezi bine, printre marii luptători
de minune-a fost, şi-o mamă n-o mai naşte fiu ca el."
Zise, şi-ochi şi gene-n sânge se muiară lăcrimând;
nu-ncetă să povestească de nepotul său, Sohrab.
Rostam năvăli-n palatu-i strigăte scoţând prelungi,
şi lăsă coşciugul negru dinaintea lui. Şi când
Rudabe văzu sicriul lui Sohrab, şi pe Rostam
pe obraji c-un râu de sânge, zise: „Mândrule viteaz,
saltă-ţi pentru-o clipă fruntea de pe-acest coşciug !" şi-atunci începu să se jelească şi din piept să scoată-adânci
gemete şi lungi suspine: „O, fecior de pahlivan
care te-ai luptat cu leii biruindu-i; o, nicicând
nu se va mai naşte-n lume un viteaz precum ai fost !
De-acum mumei tale taine nu-i vei mai destăinui;
nu-i vei spune ce-ţi aduse vremea-n care năzuiai
ah ! atâta fericire ! Oh ! ce tânăr ai intrat
în lăcaşul nopţii negre, printre cei fără noroc.


Nu-i vei spune ce ursită taică-tău ţi-a pregătit
crâncen spintecându-ţi pieptul !" Bocetele ei prelungi
din palat se-nvolburară către cer, până-n Saturn,
cine-o auzi, în lacrimi izbucni şi-n plâns amar.
Rudabe apăi se trase în cămările-i, şi-afund
coborî-n mâhnire,-n jale, inima în chin amar
se zbătea, obrajii palizi. Când şi-acestea le văzu,
plânse în amărăciunea inimii Rostam, din ochi
revărsând şuvoi de sânge ce-i ajunse şi pe piept;
de te-ai fi-ntrebat tu însuţi dacă n-a venit cumva
Ziua Judecăţii fiindcă bucuria-a părăsit
inimile tuturora. şi din nou, Rostam coşciugul
leului Sohrab — l-aduse dinaintea celor mari;
smulse cuie şi capacu-l ridică, şi pentru Zal
şi cei mari săltă şi giulgiul arătându-şi fiul mort.
Ai fi zis că bolta-albastră stelele şi-a năruit,
iar femeile, bărbaţii, tineri şi bătrâni, cu toţi
tremurară; palizi-ceară, haine-n zdrenţe fluturând,
cu îndurerate inimi, tăvălindu-şi fruntea-n colb.
Tot seraiul se schimbase într-un uriaş coşciug,
de când leul şi-aşternuse între scânduri patul său.
Braţe de-i vedea, picioare, ar fi zis oricine-atunci
că e însuşi străbunicul Sam de luptă obosit
şi-adormit. Brocartul galben iar i-l puse tatăl său,
şi bătu capacu-n cuie prea îngustului sicriu:
„De i-aş face criptă de-aur, de i-aş umple ăst coşciug
cu mosc negru, după moarte-mi, toate jefui-le-vor,
şi de-aceea nu-mi rămâne altceva deenfăptuit."
Îi clădi atunci boltită criptă semănând leit
cu copita uriaşă-a unui falnic armăsar.

Notă explicativă :
Giulgiul era din „brocart ţesut din fire şi flori de aur".
Nu se poate preciza dacă este vorba de un al doilea sicriu, sau rapsodul, pentru a întări atmosfera de jale, aduce din nou
imaginea coşciugului cioplit „din trunchiuri groase de aloe".

Ochii lumii-ntregi orbiră de-atât vaiet, de-atât plâns !
Şi-i ciopli din trunchiuri groase de aloe un coşciug
şi-l bătu în cuie de-aur. Lumea-ntreagă clocoti
auzind că pahlivanul îşi ucise propriu-i fiu;
lumea-ntreagă fu mâhnită, şi-oricui i se povesti,
căzu pradă întristării. Trecu vremea şi Rostam
nu simţi vreo bucurie în adâncul inimii.
Pân' la urmă: împăcarea, căci văzu că pe alt drum
nu-i rămâne să pornească. Lumea-atâtea amintiri
ne-a păstrat precum aceasta, fiindcă soarta risipi
din belşug dureri în suflet fiecărui muritor.
Care este omu-acela cu bun simţ ce va-ndura
vicleniile ursitei?
Când cei din Iran apOi
cele de mai sus aflară, focul chinului zbucni-n
sufletele tuturora. Human în Turan întors,
se înfăţişă îndată şahului Afrasiab
ca să-i spună ce văzuse. Cel stăpân peste Turan
mut rămase de uimire, şi în sinea-i chibzui
din această întâmplare ce urmări vor mai ieşi.

Cronica Șahilor

traducerea George Dan

Adăugat de: ALapis

vezi mai multe poezii de: Firdousi